Le Blog du Métropolite Michel (Laroche)

Pe drumul Învierii 

 

Î.P.S. Michel, Mitropolitul Parisului 

(Patriarhia Kievului)

 

Traduit par Madame 

Mihaela Mihăilă

„Să iertăm toate, pentru Înviere si asa să strigăm: Hristos a înviat din morti, cu moartea pre moarte călcând; si celor din morminte, viată dăruindu-le.”

Cu duminica vamesului si fariseului se deschide perioada de adâncă trăire duhovnicească a Triodului Postului Mare, în care ne pregătim cu totii, în interiorul nostru, pentru jertfa de bună voie a postului, străduindu-ne să găsim căile pocăintei (metanoiei), părerea de rău pentru neputintele noastre, în nădejdea iertării fără de margini a lui Hristos Cel Răstignit. Atât perioada Triodului, cât si Postul Mare în sine au ca perspectivă învierea dinăuntrul sufletului credinciosului, întru primenirea acestuia si nasterea unui om înnoit, părtas al Învierii lui Hristos. În această perioadă a Triodului, sufletul moare de bună voie vietii întunecate pe care o ducea în această lume, pentru a învia într-o viată nouă, în care este învesmântat trupul luminos al Mântuitorului Înviat.  

Diversele posturi si privări la care omul se supune de bună voie nu există decât pentru a-i aminti acestuia limitele cărnii fată de viata Duhului, iar prin foamea si setea sa de alimentele pământesti care-i procură corpului viată, să-si constientizeze lipsa de foame si sete pentru hrana spirituală, care dă viată sufletului. Însă toate aceste posturi, toate aceste privări, toate aceste slujbe care se oficiază, cu citirea zilnică a Triodului, sunt cu totul inutile, dacă iertarea, pe care o cerem cu ardoare pentru păcatele noastre, nu este transpusă si în faptele noastre, într-o iertare care să se întindă asemenea uleiului tămăduitor pe rănile celui lăsat aproape să moară la marginea drumului – asa cum o face cu mărinimie bunul samarinean(Luca 10, 25:27). Fapta eternă transpusă de Hristos în această parabolă este iertarea universală, care face să treacă sufletul - pe jumătate mort din cauza păcatului - la Înviere si îl conduce la „han”, care simbolizează Biserica. Însă tocmai această faptă este cea pe care vă invităm să o priviti: acest străin, acest eretic – samarineanul, dusmanul ereditar al iudeilor, este ales de Hristos în parabola Lui pentru a reprezenta iertarea, care, pentru oameni, este expresia pământească desăvârsită a iubirii. Iertarea vrăjmasilor si rugăciunea pentru acestia sunt legate de iertarea universală a Hristosului de pe Cruce; o iertare atât a celor buni, cât si a celor răi si care le făgăduieste tuturor mântuirea, dacă vor crede în El, la fel cum i-a fost făgăduită si tâlharului de pe cruce. Da, vedem în acest act de o delicatete infinită, în acest gest de blândete, prin care bunul samarinean îl unge pe acest iudeu, care nu l-a iubit niciodată, cu uleiul iertării: uleiul care restaurează, uleiul care oferă arvuna tămăduirii dinăuntru, uleiul care ajută, împreună cu hangiul, la Învierea sufletului si trupului.

Postul nostru Mare nu ar avea nici un sens, ar fi o pierdere de timp dacă ne-am multumi doar să fim niste ritualisti, niste oameni care respectă zelosi niste reguli exterioare, întocmai ca acel preot si acel levit din parabolă, care au trecut mai departe, prefăcându-se că nu l-au văzut pe acest frate întins la pământ, pe jumătate mort, în drumul lor. Să ne oprim în fata acestui frate – acestei surori – care ne deranjează si să-i luăm în brate, să-i „urcăm” lângă noi (simbol al efortului care ni se cere în iertare, de „a lua asupra noastră” greselile celuilalt, de a te da înapoi pentru a-l pune pe celălalt înaintea ta) si să ungem cu uleiul iertării, alături de Bunul Samarinean, care este Hristos, rănile celui care ne-a rănit.

Pentru că atunci, făgăduinta pe care ne-o face Biserica în Troparul Învierii, în Cântarea a noua a Canonului Sfântului Ioan Damaschinul, va face să se reverse asupra noastră uleiul bucuriei: „să iertăm toate,  pentru Înviere”. 

 

Biserica Ortodoxă stăruie asupra faptului că Învierea lui Hristos este înscrisă în Taina Răstignirii Lui, pe care El a suferit-o de bună voie, pentru iertarea păcatelor noastre. „Si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri”. Această iertare absolută, pe care Hristos ne învată să o urmăm si pe care El a inclus-o în rugăciunea esentială, „Tatăl nostru”, îsi are izvorul în Cruce. Sfântul Ioan Damaschinul ar fi putut scrie: „să iertăm toate, pentru Răstignire”. Nu a făcut acest lucru, pentru că a sesizat faptul că Răstignirea si Crucea sunt două taine de nedespărtit, în care unul decurge din celălalt – Crucea fiind necesară venirii celeilalte: Răstignirea. Învierea îsi găseste sursa în Cruce, alături de Mormânt. Dacă suntem iertati prin Cruce, ni se cere totodată să exercităm si iertarea lui Hristos, în slava plină de lumină a Învierii. Există chiar si o sinonimie duhovnicească între termenii „înviere” si „iertare”. Iertarea înseamnă, pe pământ, exercitarea harului Învierii. Cel care iartă îsi înviază sufletul din păcat. Cel care iartă îsi sterge multimea păcatelor lui. Harul iertării nu lucrează decât dacă este exercitat fată de o altă persoană. Foarte multi crestini se roagă fierbinte Mântuitorului să le ierte „datoria”, uitând ei însisi să-si ierte aproapele si neglijând această rugăciune, care este si ea o poruncă absolută a Domnului: „si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri”. Încăpătânându-se să nu ierte, acesti crestini îsi închid singuri portile spre Cer si nu vor dobândi niciodată nici cea mai mică iertare pentru ei însisi. Desi milostenia, postul, respectarea regulilor Bisericii îl ajută pe om să-si curete păcatele, nu există nimic mai important decât iertarea. Iertarea ne face un altoi pe pomul Crucii, a cărei sevă spirituală este Învierea plină de lumină. 

„Să iertăm tot, în temeiul Învierii” este mai mult decât o poruncă; este semnul că suntem trăitori în harul Învierii. Crucea si Mormântul lui Hristos sunt pentru noi, căci iertând, ne afirmăm ca părtasi ai Trupului rănit, pălmuit, batjocorit, biciuit si răstignit al lui Hristos. Hristos a luat asupra Lui nu numai păcatele noastre, ci si păcatele fratilor nostri fată de noi, care vor fi tot păcate împotriva Lui: „întrucât ati făcut acestea unuia din acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati făcut”. Cel care ne-a rănit, în primul rând si înaintea noastră L-a rănit pe Hristos. Iar din moment ce Hristos l-a iertat, cum am putea noi să-i refuzăm această iertare? Să nu uităm niciodată că iertarea, ca toate darurile Sfântului Duh, se exercită în sinergie cu liberul nostru arbitru si cu buna noastră vointă. Hristos răspândeste asupra întregii omeniri si asupra fiecărei fiinte umane, în mod deosebit, harul iertării Sale. Asadar, datorită iertării Sale generoase si fără de margini, putem si noi, la rândul nostru, să iertăm. Fără iertarea initială a lui Hristos, nu există nici o iertare personală veritabilă. Lipsită de izvorul ei, iertarea nu va fi decât o caricatură a iertării, în care ne strivim unul pe celălalt, adresându-i-ne lui de sus: „Te iert!”. Să ne ferim de acest „eu” în conjugarea verbului a ierta, pentru a-I face astfel loc lui Hristos. Adevărata iertare se practică cu delicatete si smerenie, iar cel care iartă se asează întotdeauna mai prejos de cel căruia trebuie să-i steargă o datorie. Îi vom spune, asadar: „Hristos cel Înviat te iartă”. Iertarea este sinergia cu Învierea lui Hristos, iar în exercitiul ei, noi răspândim în lume razele binefăcătoare si luminoase ale bucuriei pascale. 

 

Fie ca Sfânta Treime să vă binecuvânteze. 

+ Î.P.S. Michel, Mitropolitul Parisului