Ok

En poursuivant votre navigation sur ce site, vous acceptez l'utilisation de cookies. Ces derniers assurent le bon fonctionnement de nos services. En savoir plus.

  • O altă poruncă uitată a Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”1

    Le Bon Samaritain.jpg


     

    Un articol de actualitate pastorală

     

     

     

    O altă poruncă uitată a Domnului:

     

    Lăsaţi copiii să vină la Mine1

     

     

     

     

     

    Mitropolit Michel Laroche 

     

    Traduit par Madame Mihaela Mihăilă 

     

     

     

     

     

    Trebuie oare să refuzăm botezul copiilor ai căror părinţi nu respectă toate regulile Bisericii Ortodoxe?

     

    Această întrebare a fost pusă din nou, acum câteva săptămâni, când Iosif şi Maria2 au vrut să intre într-un han pentru ca Maria să-l nască pe Iisus, iar hangiul, ca şi acum două mii de ani, le-a refuzat şi lor, şi copilului lor, adăpostirea în han. Comparaţia este potrivită. Pentru că este vorba aici, efectiv, de locul plin de har, de hanul veşnic care este Biserica şi de darul pe care ea trebuie să-l dea la cea de-a doua naştere, unui om: Sfântul Botez.

     

    Le datorez cititorilor creştini ai acestui articol circumstanţele exacte ale acestui refuz, care îmi tulbură imaginea pe care o am vizavi de Biserică – şi care, după mine, este plină de iubirea fără margini a lui Hristos.

     

    Într-o catedrală ortodoxă din Paris, un cuplu care-şi purta în braţe primul lor copil a bătut la poarta „Hanului”. Erau o familie obişnuită, aşa cum există multe în vremea noastră: soţia, născută în credinţa ortodoxă şi enoriaşă a acelei biserici; soţul, agnostic, nebotezat, însă deschis religiei suficient pentru a dori, împreună cu soţia lui, să-şi boteze copilul. Ca şi pentru Maria şi Iosif şi copilul lor care urma să se „nască”3, „hangiul” – preot sau episcop – le-a refuzat intrarea în Biserică. 

     

    Din ce cauză? Fără îndoială, pentru că nu fuseseră cununaţi religios, având în vedere că soţul nu era botezat. Cu toate acestea, tatăl noului-născut i se deschidea lui Hristos prin intermediul fiinţei celei mai de preţ pentru el: copilul lui. Aici, tatăl ar fi avut ocazia să perceapă harul care înconjoară botezul şi să primească o pregustare a acestuia. Şi totuşi, el şi soţia lui văd cum li se închide uşa în faţă, de către cel care ar fi trebuit să le deschidă: „Aici n-avem loc pentru oameni ca dumneavoastră. Plecaţi.” Pentru că, probabil, în gândirea acestui cleric, dacă unul din părinţi era în pericol de moarte spirituală cauzată de faptul că nu era botezat, nici copilul nu avea dreptul la Viaţă. 

     

    Dar întrebarea tocmai aceasta este: acest copil nu avea şi el dreptul la Viaţă?

     

    Cum se poate aşa ceva? Comitem cumva aici vreun abuz de limbaj, e prea mult spus?

     

    Pentru noi, moartea nu înseamnă lipsirea de viaţă pământească, căci mulţi au murit şi au intrat în Viaţa veşnică pentru că erau botezaţi şi au dus o viaţă sfântă. Pentru noi, la fel ca şi pentru Sfinţii Părinţi, Viaţa adevărată nu este, deci, cea de aici, de pe pământ, ci Viaţa în Hristos, care îl face pe cel care o doreşte şi o primeşte să spună: „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”4. Viaţa adevărată înseamnă a-L primi în noi pe Hristos, care este Pacea şi Viaţa noastră. Moartea este lipsirea de Viaţă întru Hristos, la care acel hangiu rău l-a condamnat pe copilaşul acela.

     

    Botezul ne înveşmântează în Hristos, care este Viaţa. Este ceea ce atestă şi Biserica Ortodoxă la botez, atunci când cel botezat primeşte sau după ce a primit Sfânta Taină a Mirungerii (sau aşa-numita „Cincizecime personală”): cel care slujeşte îl duce de trei ori pe cel care se botează, în jurul cristelniţei, cântând cuvintele Apostolului Pavel: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Aleluia.”5. A fi îmbrăcat în Hristos înseamnă să primeşti Viaţa întru Hristos.

     

    Raţionamentul acelui preot a fost, deci, acela de a-i interzice unui copil accesul la Viaţa în Hristos, sub pretextul că unul din părinţi refuză el însuşi această viaţă (pentru moment), părinte care – subliniem – dorea, în acelaşi timp, ca propriul copil să aibă acces la această viaţă. Pentru acest preot, atâta timp cât situaţia părinţilor nu se schimba, copilul respectiv era condamnat la moarte.

     

     Putem compara această situaţie cu cea a unor părinţi disperaţi care, pierduţi pe o mare agitată şi pe punctul de a se scufunda în valurile copleşitoare ale acestei lumi, şi-ar întinde braţele – în care-şi poartă unicul lor copil – către căpitanul unui vas, strigându-i: „Luaţi-l cu dumneavoastră, altfel, va muri!”, iar căpitanul le-ar răspunde: „Imposibil! N-aveţi bilet de urcare la bord.” Preotul respectiv i-a refuzat viaţa acelui copilaş, pe motiv că e „cananeean” – un samaritean din ziua de azi; cu alte cuvinte, fiul (sau fiica) unui heterodox, al unui păgân, al unui nebotezat.

     

    Găsim un astfel de exemplu - însă cu un deznodământ cu totul diferit - şi în Evanghelie, care ne arată răspunsul pe care i l-a dat Hristos femeii cananeence. La început, Domnul rămâne tăcut în faţa primei cereri a cananeencei: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.”. Apoi, după ce aceasta stăruieşte, consimte să-i dea un răspuns care are la bază toată rigoarea tradiţiei iudaice: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Atunci, cananeeanca îl imploră: „Doamne, ajută-mă.”. Hristos îi răspunde din nou: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Fără îndoială, în acest punct s-a oprit preotul din acea catedrală pariziană; la aceste prime două răspunsuri. Şi atunci, această mamă rosteşte acest cuvânt, care a traversat secolele şi care este un exemplu desăvârşit de smerenie: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Si-atunci Hristos îi dă răspunsul următor, care se sprijină pe taina iconomiei Sale şi a tuturor vieţilor răscumpărate prin Crucea Sa - şi pe care în mod clar acel preot nu l-a înţeles: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.6. Preotul de care povestim nu a înţeles nici faptul că dacă Hristos începe prin a părea că-i refuză acestei mame vrednice de toată lauda lucrul pentru care ea îl imploră, este pentru a o îndrepta spre smerenie, singurul scop fiind acela de a-i împlini cererea. Respingându-i pe acei părinţi şi pe copilul lor, în acea zi, preotul respectiv n-a fost o icoană a lui Hristos. Orice episcop sau preot trebuie să se străduiască să-L lase pe Hristos să-i străbată sufletul cât mai mult, căci, după cum spune Sfântul Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.”7

     

    Este clar că preotul (sau episcopul) acela nu citise niciodată acest cuvânt al Apostolului Pavel: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.”.8 Ca şi în exemplul celor doi tineri de care vorbeam, pe vremea Apostolului Pavel căsătoriile dintre creştini şi necreştini fiind frecvente, deoarece creştinismul era foarte minoritar, se punea problema dacă aceste uniri dintre un soţ botezat şi unul nebotezat erau binecuvântate de Dumnezeu. Răspunsul Apostolului Pavel este o sfidare faţă de toate integrismele: „Soţul credincios sfinţeşte soţul necredincios”. Cu alte cuvinte, soţul care primeşte harul pentru că este în Biserică îl transmite soţului care nu este în Biserică. Astfel, prin participarea la una din Tainele Bisericii, celălalt primeşte, asemenea cananeencei, „fărâmiturile de la masă”. Însă şi restul acestui text este bogat în învăţăminte: „Altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.”. Ceea ce înseamnă că aceşti copii care se năşteau din aceste uniri erau consideraţi ca fiind făgăduiţi Bisericii; altfel, Apostolul nu ar fi spus că sunt sfinţi. Iar faptul că aceşti copii rezultaţi în urma unirii dintre un creştin şi un necreştin sunt declaraţi sfinţi se datorează faptului că ei sunt făgăduiţi Botezului. Acest cuvânt al Apostolului constituie o promisiune a faptului că harul botezului le va fi dăruit copiilor care se vor naşte din aceste uniri: acest botez în care ceea ce era impur devine sfânt.

     

    Numeroase exemple din Sfânta Tradiţie ne arată faptul că graniţele Bisericii nu se limitează la nişte definiţii canonice stricte. Nu putem îngrădi între nişte limite strâmte ale rânduielilor Bisericii iubirea nemărginită a lui Hristos. Iconomia este tocmai acest principiu, întemeiat pe cuvântul lui Hristos, care spune: „Sâmbătaa fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Cine va fi între voi omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca şi o va scoate? Cu cât se deosebeşte omul de oaie!9. Referitor la semnificaţia principiului iconomiei din Biserica Ortodoxă, în lucrarea intitulată „Secondes Noces10, scriam: „Biserica Răsăritului se sprijină pe aceste pilde atunci când consideră că dacă fidelitatea faţă de litera legii ajunge până la îndepărtarea faţă de milă, sentiment care inspiră şi de care sunt pline toate legile dumnezeieşti, trebuie să se urmeze mai degrabă mila, nu litera. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.11

     

    Să admitem că preotul din catedrala respectivă a considerat că această familie era foarte păcătoasă şi că încalcă atât de multe legi ale Bisericii, încât nu mai poate fi primită în ea. Cu toate acestea, ar fi trebuit să-şi aducă aminte de faptul că Hristos a spus clar:Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi, la pocăinţă”. Ţinea de sarcina lui de preot să le ofere singurul remediu pe care-l cunosc: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.  

     

    „Biserică” înseamnă „adunare”, „ecclesia”. Şi nu e vorba de orice fel de adunare, ci de Adunarea harică a tuturor celor pe care Hristos îi cheamă la mântuire. Se crede, în mod greşit, că Biserica înseamnă doar cei care sunt botezaţi. Pe când era doar un simplu catehumen, Sfântul Martin de Tours i-a oferit jumătate din haină lui Hristos, la porţile oraşului Amiens. El nu fusese botezat, ci doar făgăduit botezului; şi în această calitate, era deja un membru al Bisericii, deşi părinţii lui nu erau creştini. Dacă un adult care are un singur părinte ortodox – sau nici unul nu este ortodox, ca în cazul Sfântului Martin de Tours – doreşte să fie botezat, Biserica nu îi refuză botezul, în vreme ce în nefericitul exemplu citat, într-o catedrală ortodoxă din Paris i se refuză botezul unui nou-născut sau unui copil care are un părinte nebotezat. Asta înseamnă că un principiu creştinesc just – cum este cazul adultului cu un părinte sau ambii nebotezaţi – trebuie aplicat tuturor, atât copiilor, şi adulţilor. Vârsta persoanei nu determină principiul sau regula care trebuie urmată. Preotul de care vorbeam îi refuză copilului botezul, pe motiv că părinţii lui (sau unul din ei) nu sunt botezaţi, deşi copilul ar fi avut un naş şi o naşă ortodocşi, care ar fi răspuns pentru el, exprimând în numele lui consimţământul de a fi botezat. Afirm aici că acest copil nu se găsea într-o ipostază diferită de cea a tânărului care era Sfântul Martin, care s-a prezentat singur spre a fi botezat şi – subliniez – ai cărui părinţi erau păgâni. Potrivit cuvintelor Apostolului Pavel pe care tocmai le-am pomenit, toţi copiii care se nasc în familii unde doar unul din membri este creştin sunt făgăduiţi botezului. Biserica i-a acordat Împăratului Constantin titlul de „întocmai cu Apostolii”, dat şi Sfintei Maria Magdalena şi Sfinţilor Chiril şi Metodiu; însă, în vreme ce ultimii trei au fost botezaţi înainte să realizeze faptele care i-au îndreptăţit la acest titlu, Împăratul Constantin n-a fost în Biserică de-a lungul anilor în care el şi-a botezat imperiul în credinţa ortodoxă, dat fiind că a fost doar un catehumen şi botezat abia pe patul de moarte. Si-atunci, am putea spune că nu fusese în Biserică în toţi acei ani? Cu siguranţă, nu, pentru că atunci n-ar mai fi fost proclamat „întocmai cu Apostolii”; iar dacă, nebotezat fiind, însă făgăduit botezului, Sfântul Constantin este „întocmai cu Apostolii”, motivul este că deşi nu era încă botezat, fusese promis botezului. Graniţele Bisericii nu sunt trasate net, căci Biserica este „sacrament” şi toate sacramentele sunt taine.

     

    Să adăugăm că în preştiinţa sa divină, Hristos cheamă la botez oameni de pretutindeni, copii sau adulţi. Această dulce chemare se află deja în ipostas* în gândirea creatoare a lui Dumnezeu, care cunoaşte orice lucru dinainte ca el să existe; dinainte de însăşi concepţia lui. Vedem exemplul acestui lucru în relatarea referitoare la botezul sutaşului Corneliu şi al întregii sale familii, asupra căreia Apostolul Petru - reticent în botezarea celor care nu erau iudei - vede coborând Sfântul Duh, în Cezareea12, deşi nici Corneliu, nici familia lui nu fuseseră botezaţi. Şi văzând acest lucru, Petru îi botează pe toţi. Şi-atunci, Corneliu nu se găsea deja în graniţele „piaţetei din faţa Bisericii”, nevăzute ochilor oamenilor? La fel cum există mai multe ceruri, nouă ierarhii îngereşti, trepte de sfinţenie, există şi grade de apartenenţă la Biserică: cel al chemării, apoi al catehumenului, al celui botezat, al mucenicilor, al sfinţilor şi alte trepte încă şi mai tainice şi, ca şi în cazul familiei sutaşului Corneliu, noi, episcopii şi preoţii suntem chemaţi să spunem, alături de Apostolul Petru: „Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?13. În afara celor care simt sfânta dorinţă de a-şi boteza copilul, nu duhul acestei lumi - care e satana - i-a condus pe aceşti doi tineri la poarta acelei catedrale ortodoxe, la poarta Bisericii lui Hristos, ci Sfântul Duh. Dacă au fost cercetaţi de Sfântul Duh, cum au fost familia şi prietenii sutaşului Corneliu, cum să le refuzi botezul?

     

    Acel preot – sau episcop – ar fi trebuit să asculte această mustrare a lui Hristos, adresată apostolilor pe când aceştia îi îndepărtau, cu de la ei putere, pe copiii mici care încercau să se apropie de El: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.14. Dacă Hristos le promite acestor copii Împărăţia Cerurilor - care este Sfântul Duh, în interpretarea Sfinţilor Părinţi15 - din care nici unul nu avea părinţi botezaţi, cum putem noi, pe motiv că unul din părinţi e nebotezat, să îndepărtăm de la Hristos un copilaş? Adaug că în Biserica Ortodoxă, tocmai în temeiul acestei porunci nu refuzăm, ca în creştinismul apusean, comuniunea cu Hristosul Euharistic, nici unui copilaş. Din clipa botezului, aceşti copii primesc Viaţa deplină, pe care o reprezintă venirea Hristosului Euharistic în ei - a Hristosului care este Viaţa lor şi a noastră.16

     

    Îmi asum ceea ce alţii vor numi naivitate, utopie, miraj, iluzie; însă pentru mine, dacă Biserica nu este expresia trăită a iubirii în Hristos, ea nu mai este Biserică. Iar dacă un preot sau un episcop nu mai acţionează în spiritul iubirii întru Hristos, nu mai este nici preot, nici episcop, ci devine lipsit de harul pe care ni-l transmite această Iubire necreată.

     

    Există un discernământ al dragostei. Acest tip de discernământ constă în a-ţi pune întrebarea, înaintea oricărei acţiuni – şi mai ales dacă suntem episcopi sau preoţi, având o sarcină de păstorire: „Această hotărâre pe care o iau acum are sau nu rădăcini în dragostea lui Hristos, care ne dă viaţa Lui, pe Cruce?”. A iubi înseamnă a te jertfi pentru celălalt. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui” [psyché] „să şi-l pună pentru prietenii săi.”17. Cred că dacă acest preot şi-ar fi pus această întrebare, ar fi fost de acord să-şi exercite misiunea sa de bun păstor al lui Iisus Hristos şi să boteze acest copil pentru care a venit, a murit de bunăvoie şi a înviat Hristos.

     

    După cum scrie în Imnurile sale Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dragostea este esenţa (ousia) însăşi a lui Dumnezeu” şi aş adăuga că adevărata Biserică este locul haric din care izvorăşte, ca un râu de apă vie, dragostea lui Dumnezeu pentru toţi cei însetaţi.

     

     Misiunea noastră sfântă, a tuturor preoţilor şi episcopilor, nu este de a ne transforma numai în nişte paznici severi ai purităţii acestei ape mistice, interzicând accesul la ea, ci de a ne hrăni la infinit, cu discernământul pe care-l conferă dragostea, din acest izvor divin şi de a-i adăpa din el pe toţi oamenii şi întreaga Zidire.

     

    În concluzie, trebuie să revin la acest „străin”, „eretic”, „schismatic” şi „păgân”: bunul samaritean, care este icoana lui Hristos, şi care duce un om (anthropos) pe jumătate mort, la un han, unde îl încredinţează hangiului, spunându-i: „Ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.”.18Când mă voi întoarce” se referă la a Doua Venire a lui Hristos; la Judecata de Apoi. Iar „ce vei mai cheltui” semnifică depăşirea formalismului prin dimensiunea dragostei: în ziua despre care povesteam la începutul acestui articol, la poarta acelei catedrale, bunul samaritean – adică cel care deranjează pentru că nu se încadrează în criteriile noastre – dar care, fără să ştie şi pentru că practică dragostea faţă de aproape, este îmbrăcat în Chipul lui Hristos – era tocmai acel tată care îşi dusese copilul spre a fi botezat, pentru a primi vindecarea desăvârşită pe care o oferă botezul. Însă hangiul n-a fost la înălţimea aşteptărilor Domnului şi nu va putea da înapoi, la a Doua Venire a lui Hristos, ceea ce a refuzat să primească. 

     

     

     

    + Mitropolit Michel Laroche 

     

     

     

    [1]Luca XVIII, 16

     

    2 Bineînţeles, nu sunt prenumele lor reale.

     

    3Botezul este o a doua naştere.

     

    4Galateni II, 20

     

    5Galateni III, 27

     

    6Matei XV, 22-28

     

    7Ioan III, 22-30

     

    8I Cor. VII, 14

     

    9Matei XII, 11-12

     

    10 „Secondes Noces”. Préface de Michel Legrain. P. 75 Éd. Bayard Éditions/ Centurion. Paris 1996

     

    11Ibidem; Matei IX, 12-13 şi Osie, VI, 6

     

     

     

    *Dumnezeu, care este în afara timpului nostru căzut, vede toate lucrurile ca deja existente, înainte ca ele să apară. Lucrul respectiv poartă numele de „ipostas” (în greacă, „hypostasis” şi în latină, „persona”). Această dulce chemare este şi ea în afara timpului nostru decăzut. Încă de la conceperea lor, sufletele alese, precum cel al Apostolului Pavel şi ale tuturor celorlalţi apostoli, ucenici şi sfinţi sunt deja miruite prin alegere divină. La aceasta se referă Sfântul Apostol Pavel, când spune (în Epistola către Romani, VIII, 29:30):

     

    „29. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulţi fraţi.

     

    30. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.”  

     

    12 Fapte, X, 1- 48

     

    13Fapte X, 47

     

    14 Luca XVIII, 16.

     

    15 În interpretarea versetului din „Tatăl nostru”: „Vie Împărăţia Ta”, Sfântul Grigorie de Nisa, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Maxim Mărturisitorul ş.a. spun: „«Împărăţia Cerurilor» înseamnă Sfântul Duh”.

     

     

     

    16Argumentul Bisericilor apusene în a nu permite comuniunea copiilor foarte mici este, în mare, următorul: trebuie să fii capabil să înţelegi semnificaţia comuniunii, pentru a o putea primi. În ortodoxie, se pune accent tocmai pe apropierea de necunoscut (citiţi lucrarea „Calea tăcerii în tradiţia părinţilor pustiei”, editura Albin Michel, Paris, 2010); personal, cred că nici persoanele adulte nu sunt în măsură să „înţeleagă” taina Hristosului Euharistic prezent în pâinea şi vinul care sunt Sfântul Lui Trup şi Sânge. În schimb, copiii, fără să înţeleagă, în necunoaşterea supremă, sunt atraşi de Hristos, aşa cum erau atraşi atunci când El a venit pe pământ - tot fără să-L înţeleagă, însă percepând cu sufletele lor curate Prezenţa Lui Divină, în ciuda mulţimii, căci atunci, ca şi astăzi, Hristos făcea parte din ei.

     

    17Ioan XV, 13

     

    18Luca X, 30-37

     

     

  • « Laissez venir à moi les petits enfants » : un autre commandement oublié du Seigneur (1)

     

    Un article d’actualité pastorale

    Par le  Métropolite Michel Laroche



    Doit-on refuser le baptême à des enfants dont les parents n’observent pas toutes les règles de l’Église Orthodoxe ?
    Cette question s’est encore posée il y a quelques semaines lorsque Joseph et Marie (2)  ont voulu pénétrer dans la Bonne Auberge  pour y abriter la naissance de leur enfant, et que l’aubergiste leur  a,  comme il y a deux mille ans,  refusé à  eux et à leur enfant la protection  de la Bonne Auberge. La comparaison est juste car il s’agit bien, ici, du lieu charismatique de la Bonne Auberge Éternelle qu’est l’Église, et de la  grâce  qu’elle doit donner lors de  la Seconde Naissance que constitue le baptême.
    Je dois aux lecteurs chrétiens de cet article  les circonstances exactes de ce refus qui me scandalise dans ma vision de  l’Église qui, selon moi,  est remplie de l’amour infini du Christ.
    Dans une cathédrale orthodoxe de Paris, un couple portant leur premier enfant,  frappe à la porte de l’Auberge. C’est  une famille comme il en existe beaucoup à notre époque, l’épouse, croyante orthodoxe de naissance et paroissienne de cette église ; lui agnostique, non baptisé, mais ouvert au point de souhaiter avec sa femme, faire baptiser leur enfant. Comme pour Marie et Joseph et l’enfant à « naître » (3) ,  l’aubergiste, un prêtre ou un évêque, leur refuse l’entrée dans l’Église. 
    Pour quel motif ? Sans doute parce qu’ils ne sont pas mariés sacramentellement, puisque le conjoint n’est pas baptisé. Et pourtant le père de ce nouveau né s’ouvrait au Christ à travers son bien le plus précieux, son enfant.  Il y  avait là l’occasion pour ce papa  percevoir la grâce qui entoure un baptême et d’en recevoir des arrhes. Il se voit pourtant, avec son épouse orthodoxe,  fermer la porte de la Bonne Auberge par celui qui aurait du la leur ouvrir : «  Il n’y pas de place ici pour des gens tels que vous. Passez votre chemin. » Parce probablement selon la pensée de ce religieux si l’un de ses deux parents était en danger de mort spirituel du fait qu’il n’est pas baptisé,  l’enfant lui non plus, n’avait pas le droit à la Vie.
    Mais cet enfant n’avait-il pas, justement, le droit à la Vie ?
    Comment cela ? Est-ce un abus de langage de notre part ?
    La mort pour nous ce n’est pas la privation de la vie terrestre, car beaucoup sont morts et sont entrés dans la Vie éternelle car ils étaient baptisés et avaient menée une vie sainte. Pour nous, comme  pour les Pères de l’Église, la véritable Vie n’est  donc pas cette vie là terrestre, mais la Vie en Christ  qui fait dire à celui qui la désire et qui la reçoit « Ce n’est plus moi qui vis c’est le Christ qui vit en moi »(4) . La véritable vie c’est de recevoir en nous le Christ qui est notre Paix et notre Vie. La mort c’est la privation de la Vie en Christ auquel à condamner ce petit enfant le mauvais aubergiste.
    Le baptême, nous revêt du Christ qui est la Vie. C’est ce qu’atteste l’Église Orthodoxe lors du baptême au moment où après avoir reçu le sacrement de l’onction (la Pentecôte personnelle), le célébrant fait tourner trois fois autour du baptistère le nouveau baptisé en chantant les paroles de l’Apôtre Paul « Vous tous qui avez été baptisés en Christ vous avez revêtu le Christ alléluia »(5) . Être revêtu du Christ c’est recevoir la Vie en Christ.
    Le raisonnement de ce prêtre c’est donc d’interdire l’accès à la Vie en Christ à un enfant, au prétexte que l’un de ses parents refuse cette vie à lui-même (pour le moment) mais,  soulignons le, en souhaitant que son enfant accède à cette vie. Pour ce prêtre, tant que la situation des parents ne change pas, cet enfant est condamné à mort.
     Cette situation est comparable à celle de parents qui seraient en détresse dans une mer agitée, en train  de s’enfoncer dans les flots impétueux de ce monde et qui tendraient leurs bras en tenant leur unique enfant vers le capitaine du bateau en criant : « Prenez-le avec vous, sinon il va mourir ! » Et l’officier leur répond : «  Impossible !  Vous n’avez votre billet pour monter à bord. » Ce prêtre refuse la vie à cet enfant au prétexte qu’il est un Cananéen, un Samaritain moderne c’est-à-dire le fils (ou la fille) d’un hétérodoxe, un païen, d’un non baptisé.
    Nous trouvons un tel exemple, mais avec une conclusion bien différente,  dans l’Évangile  à travers la réponse du Christ à la Cananéenne. Le Seigneur commence à rester silencieux à la première demande  de la Cananéenne qui était : « Aie pitié de moi Fils de David, ma fille est possédée du démon ». Puis après son insistance, il consent à une réponse qui  se fonde sur toute la rigueur de la tradition Juive:« Je n’ai été envoyé qu’aux brebis perdues de la maison d’Israël ». Là, la Cananéenne lui adresse cette supplication : «  Seigneur Secours-moi ». Le Christ lui répond à nouveau : «  Ce n’est pas bien de prendre le pain des enfants et de le jeter aux petits chiens. » C’est sans doute à ces deux premières réponses que s’est arrêté le prêtre de cette cathédrale parisienne. Alors cette mère prononce cette parole qui a traversé les siècles qui est  un exemples parfait de l’humilité: « Si, Seigneur ; car les petits chiens mangent les miettes du festin qui tombent de la table de leurs maîtres. » Alors le Christ lui donne cette réponse fondée sur le mystère de Son économie et de toute vie racheté sur sa Croix et que n’a manifestement pas entendu ce prêtre: «  Ô femme grande est ta foi. Qu’il te soit fait comme tu veux. Et sa fille fut guérie sur l’heure » (6).  Ce prêtre n’a également  pas compris que si le Christ commence par paraître refuser à cette mère admirable ce pourquoi elle Le supplie, c’est pour la conduire à l’humilité dans le seul but de l’exaucer. En éconduisant ces parents et  cet enfant, ce jour là ce prêtre n’a pas été une icône du  Christ. Tout évêque ou prêtre doit s’efforcer de devenir transparent au Christ et comme le dit saint Jean Baptiste : «  Il faut qu’il croisse (le Christ)  et que moi je diminue. » (7)
    Ce prêtre ( ou cet évêque) n’a manifestement jamais lu cette parole de l’Apôtre Paul : «  Car le mari infidèle est sanctifié par la femme fidèle, et la femme infidèle est sanctifiée par le mari fidèle ; autrement vos enfants seraient impurs, tandis que maintenant ils sont saints.» (8)  Comme dans l’exemple de nos deux jeunes, il s’agissait déjà à l’époque de l’Apôtre Paul où les mariages entre chrétiens et non chrétiens étaient fréquent, car le Christianisme était ultra minoritaire, de savoir si ces unions entre un conjoint baptisé et un conjoint non baptisé étaient bénies par le Seigneur. La réponse de l’Apôtre Paul est un défi à tous les intégrismes : « Le conjoint fidèle sanctifie le conjoint infidèle ». Ce qui veut dire que le conjoint qui reçoit la grâce parce qu’il est dans l’Église la transmet à son conjoint qui n’est pas dans l’Église. Ainsi par la participation de l’une aux mystères de l’Église,  l’autre en reçoit comme la Cananéenne « les miettes du festins ». Mais la suite du texte est également riche en enseignement : « Autrement vos enfants seraient impurs, tandis que maintenant ils sont saints.» Ce qui signifie que les enfants qui naissaient de ses unions étaient considérés comme promis à l’Église, autrement l’Apôtre ne dirait pas qu’ils sont saints. Si ces enfants fils d’un conjoint non chrétien ou non orthodoxe sont déclarés saints, c’est qu’ils sont promis au baptême. Cette parole de l’Apôtre est la  promesse que la grâce du baptême sera donnée aux enfants qui naitront de tels unions, ce baptême dans le quel ce qui était impur devient saint.
     De multiples exemples dans la Tradition nous montrent que les frontières de l’Église ne sont pas réduites à des définitions canoniques strictes.  On ne peut réduire dans les limites étroites des règles de l’Église l’amour illimité du Christ. L’économie et précisément ce principe fondé sur cette parole du Christ « Le sabbat est fait pour l’homme et non l’homme pour le sabbat ; Lequel d’entre vous si son unique brebis tombe dans un puis un jour de sabbat, ne va  s’en saisir et la relever. Combien vaut donc mieux l’homme qu’une brebis !» (9)  J’écrivais à propos de la signification du principe d’économie dans l’Église Orthodoxe dans mon ouvrage « Secondes Noces » (10)  : « L’Église d’Orient se fonde sur ces exemples pour estimer que si la fidélité à la lettre de la loi aboutit à s’écarter de la miséricorde, qui inspire et remplit toutes les lois divines, on doit suivre la miséricorde plutôt que la lettre. « Les gens bien portants n’ont pas besoin de médecin mais les malades. Je ne suis pas venu appeler les justes mais les pécheurs. Allez donc apprendre ce qu’est : je désire la miséricorde et non le sacrifice. » (11)
    Admettons que notre prêtre de la cathédrale    ait considéré cette famille comme de grands pécheurs contrevenant à plusieurs lois de l’Église,  au point qu’il ne pouvait les recevoir dans l’Église, il aurait du se souvenir que le Christ a dit explicitement : « « Les gens bien portants n’ont pas besoin de médecin mais les malades. Je ne suis pas venu appelé les justes mais les pécheurs. » Et il était de son ministère de leur appliquer le remède le seul que je connaisse : « Je désire la miséricorde et non le sacrifice. »
    « Église » signifie «  assemblée », « ecclésia ». Ce n’est pas n’importe quelle assemblée mais l’Assemblée charismatique de tous ceux que le Christ appelle au salut. On croit, à tord, que l’Église est réduite aux seuls baptisés. Saint Martin de Tour encore seulement catéchumène donne la moitié de son manteau au Christ  devant les portes d’Amiens. Il n’était pas baptisé mais promis au baptême et en cela il était déjà un membre de l’Église, bien que ses parents ne soient pas chrétiens. Et ici l’âge ne crée pas le principe. Cela signifie que si un adulte se présente au baptême avec un seul de ses parents Orthodoxe, ou aucun, comme dans l’exemple de saint Martin, l’Eglise ne lui refusera pas le baptême, alors que dans le malheureux exemple cité  dans un Cathédrale Orthodoxe de Paris, on refuse le baptême à un nouveau né ou un enfant dont l’in des parents n’est pas baptisé.  Cela  signifie que si  un principe chrétien est juste comme celui de baptiser des adultes dont les parents ne sont pas orthodoxes ou l’un des deux  seul est orthodoxe,   il  doit s’appliquer à tous, enfant comme adulte,  mais que l’âge d’une personne ne crée pas le principe ou la loi.

     

    Nous ajoutons que dans Sa préscience divine le Christ appelle au baptême des personnes, enfants  ou adultes, partout dans le monde. Cette onction de l’appel est déjà sur l’hypostase dans la pensée créatrice de Dieu qui connaît toute chose avant même qu’elle ne soit, avant même sa conception(12). Nous en voyons l’exemple dans  les Actes des Apôtres avec le baptême du  Centurion Corneille et de toute sa famille,  sur qui l’Apôtre Pierre réticent à baptiser des non juifs voit descendre l’Esprit Saint à Césarée(13)  , alors que celui-ci et sa famille n’étaient pas baptisés.  Et Pierre constatant cette grâce,  les baptise tous. Corneille n’était-il pas déjà dans les limites des parvis de l’Église, invisibles aux yeux des hommes?  De la même manière qu’il y a plusieurs Ciels, neuf hiérarchies angéliques, des degrés dans la sainteté, il y a des degrés dans l’appartenance à l’Église  dont celui de l’appel puis du rang de catéchumène,  de baptisé, de martyrs, puis de saints et d’autres plus mystérieux encore,  et comme pour la famille du Centurion Corneille, nous sommes, nous les évêques et les prêtres appelés à dire avec l’Apôtre Pierre : «  Qui peut refuser le baptême à ceux qui comme nous ont reçu l’Esprit Saint. ? » (14)  Hors ceux qui ont le saint désir de faire baptiser leur enfant, ce n’est pas l’esprit de ce monde qui est Satan qui les a conduit à la porte de cette cathédrale Orthodoxe, à la porte de l’Église du Christ, mais l’Esprit Saint. S’ils ont été visités comme la famille et les amis du centurion Corneille par l’Esprit Saint, comment leur refuser le baptême ? 

    Ce prêtre - cet évêque -  aurait du entendre pour lui cette semonce du Christ adressée aux apôtres lorsque ceux-ci s’autorisaient à éloigner du Seigneur les petits enfants qui tentaient de s’approcher de Lui : « Laisser-les venir à moi, ne les empêcher pas car le Royaume de Dieu est à leur pareil » (15). Si le Christ promet à ces enfants le Royaume des Cieux qui est l’Esprit Saint dans l’interprétation des Pères de l’Église (16) , dont aucun n’avaient des parents baptisés, comment pouvons nous, au prétexte qu’un des deux parents ne serait pas baptisé, écarter du Christ un petit enfant? J’ajoute que dans l’Église Orthodoxe,  c’est précisément en accord avec ce commandement que  nous ne refusons pas, comme dans le christianisme occidental, la communion au Christ Eucharistique aux tout petits enfants. Dès leur baptême ils reçoivent la Vie absolue que constitue la venue du Christ Eucharistique en eux, qui est leur Vie et notre Vie. (17)
     Je revendique ce que certains appelleront naïveté, utopie, mirage, illusion ; mais pour moi si l’Église n’est pas l’expression vivante de l’amour du Christ elle n’est plus l’Église. Et si un prêtre un évêque n’agit plus dans l’amour du Christ, il n’est plus ni prêtre ni évêque, devenu absent de la grâce qui nous communique cet amour incréé.
    Il existe le discernement de l’amour. Ce discernement de l’amour consiste avant chaque action de se poser la question, surtout si l’on est évêque ou prêtre avec une charge pastorale : «  Est-ce que cette décision que je prends  a ses racines dans l’amour du Christ qui nous donne sa vie sur la Croix ? » Aimer c’est se crucifier pour l’autre «  Il n’y a pas de plus grand amour que de donner son âme (psyché) pour ceux que l’on aime. » (18) Je pense que si ce prêtre s’était posé cette question, il aurait accepté d’exercer sa mission de bon prêtre de Jésus Christ et de baptiser cette enfant pour le quel le Christ est venu,  est mort volontairement sur la Croix et Il est Ressuscité.
    Comme l’écrit dans ses Hymnes saint Syméon le Nouveau Théologien : « L’amour est l’essence (ousia)  même de Dieu. » et j’ajouterai que la véritable Église est le lieu charismatique dans lequel jaillit comme un fleuve d’eau vive l’amour de Dieu pour en désaltéré tous ceux qui ont soif.
     Notre mission la plus sacrée, à nous les évêques et les prêtres, est non pas de nous transformer uniquement en gardien sévère de la pureté de cette eau mystique en en interdisant l’accès, mais de puiser  indéfiniment, avec le discernement que confère l’amour, à cette source divine et d’en abreuver l’ensemble des hommes et de la création.
    En conclusion il nous faut revenir à cet étranger, cet hérétique ce schismatique, ce païen : le Bon samaritain qui est l’Icône du Christ  qui conduit un homme ( antropos)  à demis mort à la Bonne Auberge et le confit à au Bon Aubergiste en lui disant : « Tout ce que tu dépensera en plus je te le rembourserai à mon retour. » (19)  « A mon retour » c’est-à-dire lors du Second Avènement, au Jugement dernier. Et "dépenser en plus"

    Le Bon Samaritain.jpg

    c'est dépasser le formalisme par la dimension de l'amour: Ce jour là, à la porte de cette cathédrale, le Bon samaritain, c’est-à-dire celui qui dérange car il ne rentre pas dans nos critères, mais qui à son insu, parce qu’il pratique l’amour du prochain,  est revêtu du Visage du Christ, c’était précisément ce père qui conduisait son enfant  pour qu’il reçoive la guérison complète que confère le baptême.  Mais l’Aubergiste n’a pas été à la hauteur de l’attente du Seigneur et ne pourra rendre ce qu’il a refusé de recevoir, lors de la Seconde Venue du Christ.

    + Métropolite Michel Laroche 


      Lc XVIII, 16.
    2 Ce ne sont pas évidemment leurs véritables prénoms.
    3 Le baptême est une seconde naissance.
    4 Gal II, 20
    5 Gal III, 27
    6 Mt XV, 22-28
    7 Jn III, 22-30
    8 I Co VII, 14
    9 Mt XII, 11-12
    10 « Secondes Noces. Préface de Michel Legrain. P. 75 Éd. Bayard Éditions/ Centurion. Paris 1996
    11 Ibidem et Mt IX,12-13 et Os, VI,6

    12 Lorsque  Dieu qui est en dehors de notre temps déchu et qui voit toute chose comme existant déjà avant qu’elle n’apparaisse,  appelle une hypostase ( en grec “Hypostasis” en latin “persona” )  l’onction de cet appel est elle aussi en dehors de notre temps déchu. Dès sa conception l’âme élue, comme celle de l’apôtre Paul et de tous les autres apôtres disciples, saints,  est déjà ointe par son élection divine. C’est ce qu’écrit l’Apôtre Paul (Rom, V 29-30): 29. Car ceux qu'il a connus d'avance, il les a aussi prédestinés à être semblables à l'image de son Fils, afin qu'il soit le premier-né d'un grand nombre de frères.30. Et ceux qu'il a prédestinés, il les a aussi appelés; et ceux qu'il a appelés, il les a aussi justifies; et ceux qu'il a justifiés, il les a aussi glorifiés.”

    13Actes, X, 1- 48

    14 Actes X, 47
    15 Lc XVIII, 16.
    16 Dans l’interprétation du versé du « Notre Père » : « Que Ton Règne arrive »,  Saint Grégoire de Nysse, saint Grégoire de Naziance, saint Cyprien de Carthage, saint Maxime le Confesseur etc. donnent l’interprétation suivante : « Règne ou Royaume des Cieux » signifie l’Esprit Saint.

    17 L’argument  des Églises occidentales pour ne pas donner la communion aux tout petits enfants est globalement celui-ci : il faut être capable de comprendre le sens de la communion pour la recevoir. En Orthodoxie c’est l’approche de l’inconnaissance (lire notre ouvrage « La voie du silence dans la tradition des Pères du désert».  Éd. Albin Michel. Paris 2010) qui est privilégiée et nous ne pensons pas, que même des adultes sont en mesure de « Comprendre » le mystère du Christ Eucharistique présent dans le pain et le vin qui sont Son Corps et Son Sang. En revanche les enfants sans comprendre, dans l’inconnaissance suprême,  sont attirés par le Christ, comme ils étaient attirés lors de sa venue sur terre,  toujours sans comprendre,  par la Divine Présence du Christ, malgré la foule, avec leurs âmes pures et qu’alors, comme aujourd’hui, le Christ se comprenait  en eux.
    18 Jn XV, 13
    19 Lc X, 30-37

  • La foi des Apôtres et des martyrs dans le Christ Eucharistique.


    Dans son homélie prononcée pour la Fête de l'Ascension  le Métropolite Michel Laroche nous parle des Apôtres qui après avoir reçu le Christ Eucharistique lors de la sainte Cène vont pour Pierre apostasier, et la plus part des autres apôtres prendre la fuite. C'est pourtant le Christ présent en eux dans son Coprs et dans Son sang qui va les rassembler ( Ecclésia)  et qui après sa Résurrection durant 40 jours va fortifier par son enseignement Sa présence Eucharitique  en Eux. Nous pouvons comme les apôtres avoir des chutes mais cette présence du Christ Eucharistique nous donne la force de nous  relever de nos faiblesses. Dans notre monde occidentale notre foi  chrétienne vacillante doit prendre pour exemple ces nouveaux martyrs en Irak, au Pakistan en Egypte qui enracine leur Foi dans le Christ Eucharitique par la communion à Son Coprs et à Son Sang.