Ok

En poursuivant votre navigation sur ce site, vous acceptez l'utilisation de cookies. Ces derniers assurent le bon fonctionnement de nos services. En savoir plus.

  • Réponse à Laure révoltée par le jugement de certains membres du clergé

     

    par Monseigneur Michel Philippe Laroche, dimanche 15 mai 2011, 17:50

    Résurrection. jpg.jpg

     

     

    Laure, Le Christ est Ressuscité !

     

     

     

    Je comprends votre révolte. Déjà au départ classer les personnes dans groupes « musulmans, bouddhistes, de gauche de droite du centre, ect… » dans lesquels ils sont classifiés en dehors de toute leur véritable personne( en Grec Hypostase) est un jugement et le Christ que j’aime à enseigné et répété, « ne jugez pas ». Alors lorsque ces ministres jugent , ils s’éloignent du Christ et en éloignent d’autre comme vous. Vous avez vu que je suis photographié avec un Abbé Bouddhiste que j’ai rencontré à propos de mon ouvrage « La voie du Silence » ou l’Association internationale du Bouddhiste Zen m’avait convié à leur congrès car selon leur point de vue ayant lu mon ouvrage sur le silence, ils ont perçu de nombreuses similitude dans les attitudes dans la prière dans la Tradition des Pères du désert qu’ils ne connaissaient pas. Je me suis trouvé cet après midi là dans une communion très grande avec certains moines dont celui qui figure sur la photo qui est un grand spirituel. Nous n’avons pourtant pas la même foi mais j’ai trouvé dans ce moine l’amour du Christ. Peut-être ne nomme-t-il pas les choses de cette manière. Mais je sais que la ou est la véritable compassion se trouve le Christ, et que dans bien des chrétiens, je ne discerne ni l’amour des ennemis, ni la prière pour eux, ni le pardon illimité sans lesquels nous ne pouvons pas dire que nous sommes chrétiens. Mais si j’avais du demeurer dans l’Église que vous avez quitté, que si je n’y avais rencontré que des croyants, des prêtres des moines des évêques pratiquant ses vertus d’amour, de non jugement et de pardon, il est certain que j’aurai comme vous pris la fuite….Alors qu’elle est la réponse ? Les saints ont toujours été persécutés dans l’Eglise et par des membres officiel de celle-ci. Ils ne l’ont pas quitté car ils sont demeuré là où le Seigneur voulait qu’ils soient crucifiés comme Lui, au milieu de son peuple et par les prêtres de son peuple. La sainteté c’est la Croix acceptée. Etre dans l’Église s’est parfois et même souvent être crucifié par des gens d’Église. Mais c’est même des mains d’un prêtre indigne que je reçois le saint Corps te le saint sang du Christ. Et je suis moi-même du point de vu de mes péchés personnels un tel évêque indigne. Mais comme personne j’ai besoin de le vie vivifiante du Christ Eucharistique, c’est la raison pour laquelle je ne quitterai pas l’Église, car la véritable Église est sainte immaculée resplendissante de la grâce quelle a en elle-même au-delà de ses ministres dont je suis le dernier de tous. J'ajoute que la Vérité qui est dans l'Église est la Personne du Christ. Si les orthodoxes confessent la foi orthodoxe ce n'est pas un exercice de mémoire, ni une vérité théologique apprise dans une académie, c'est le charisme de l'Église qui est l'Épouse immaculée du Christ, de proclamer la Parole de Vérité qui est en elle. Nous avons de ce point de vue une foi chrétienne qui différe sur certains point importants de nos frères catholiques que nous aimons comme le Père ne cesse d'aimer le Fils prodigue qui s'éloigne de la maison du Père (l'Eglise) en espérant qu'il  y reviendra. Nous ne devons pas critiquer les catholiques mais regarder ceux d'entre eux qui sont meilleurs que nous dans les vertus chrétiennes.

     

     

     

    Discerner sans juger est un exercice difficile

     

    Mais la réponse est simple : il faut aimer le pécheur et non le péché

     

     

     

     

     

     

     

    +Métropolite Michel

  • Réponse à un jeune orthodoxe sur notre appartenance au saint patriarcat de Kiev qui est en schisme avec le patriarcat de Moscou

     

    Le Christ est Ressuscité ! Cher jeune Nicolas, vous m'annoncez ne plus vouloir correspondre avec nous. à cause de mon appartenance au saint Patriarcat de Kiev . Si vous saviez dans l'histoire de l'Église le nombre important de saints ( je ne pense évidem...ment pas à moi) qui furent déclaré par d'authentiques conciles, comme des schismatiques voir des hérétiques et dont l'épiscopat ne fut plus reconnu vous seriez plus prudent. Je vous en cite certains: Athanase d'Alexandrie exclu sept fois de son siège par des conciles canoniques... saint Jean Chrysostome, que saint Cyrille d'Alexandrie refusait de placer dans ses dyptiques; saint Photios le Grand que saint Nicolas le Studite refusa toute sa vie de commémorer dans ses dyptiques; saint Alexis de Kiev qui fut lui aussi le métropolite concurrent comme notre saint patriarche sur le siège de Kiev et de Moscou d'un autre métropolite canonique... L'ecclésiologie est une science que vous ne connaissez pas, comme de trop nombreux orthodoxes. lisez mon ouvrage ( malheureusement épuisé mais que l'on trouve sur Amazone) "La Papauté orthodoxe" qui explique comment toutes les autocéphalies modernes ont commencé par des anathèmes des excommunications et des schismes comme celui que traverse courageusement notre saint Patriarche Filaret de Kiev. Parce que les empires, hier Constantinople avec l'empire Ottoman et aujourd'hui le patriarcat de Moscou avec l'empire Russe ne veulent pas, sauf dans des nations sans importances géopolitiques pour eux, que selon la parole éternelle du Christ que des nations soient baptisées dans leur propres églises autocéphales : "Aller de toutes les nations faites des disciples au Nom du Père,du Fils et du Saint Esprit". Dans l'Orthodoxie la Vérité n'est pas dans telles ou telles actions ou choix juste, mais elle est l'Hypostase du Christ. Ensuite vous examinez si les paroles ou les écrits de la personnes sont en accord avec les saint Pères de l'Église témoins de la Tradition. Mon dernier ouvrage "La voie du silence" a reçu le soutien écrit de Pères spirituels du Mont Athos qui sont eux aussi des témoins(martyrios) de la Tradition Orthodoxes. Lisez-le: s'il vous apparait à vous que cette parole n'est pas orthodoxe vous avez raison de vous écarter de l'hérétique, mais si cette parole est orthodoxe alors réfléchissez à cette autre parole du Christ: "Jugez l'arbre à ses fruits". Je continue de prier pour vous. Avec amour en Christ.

    Que la Trinité toute Sainte vous bénisse

     

    +Métropolite Michel

     

     

    Seconde réponse à un Croyant troublé par les schismes dans l'Église Orthodoxe

    par Monseigneur Michel Philippe Laroche, dimanche 15 mai 2011, 16:49

     

    Cher Nicolas, Le Christ Est Ressuscité !

     

     

     

    Vous me dites que comme simple croyant vous êtes troublé par ces divisions ecclésiales et sans doute par ses condamnations qui sont devenues une triste spécialité dans l’Église Orthodoxe.

     

    Il y a seulement quelques années, vous auriez pu rencontrer dans les rues de Paris un moines aux cheveux longs marchant à pas pressé les pieds nus. En questionnant des hiérarques du patriarcat de Moscou, mais également de l’archevêché russe du métropolite Euloge, vous auriez su que ce moine était un archevêque d’une «Église schismatique » et donc infréquentable…Et vous seriez passé à côté de saint Jean Maximovitch.

     

    Je vous l’ai déjà à plusieurs reprise écrit, les situations ecclésiales qui découlent comme aujourd’hui pour l’Église d’Ukraine et l’Église de Macédoine, de la revendication légitime du peuple et des évêques de ces nations orthodoxes de s’affranchir de l’impérialisme d’Églises sois disant Mères qui veulent les maintenir dans une situation de vassalité qui n’est pas autre chose que la transposition du papisme qui n’est pas Orthodoxe, sont très ancienne dans notre Église. Mais cette ancienneté n’est pas une preuve de Vérité. Satan lui aussi est ancien il a même précédé l’homme. Le patriarcat de Constantinople a, de cette manière, excommunié des dizaines d’années durant les Églises de Bulgarie, de Serbie, de Grèce, et d’autres dès la fin du XIXème siècle et le début du XXème ( j’en raconte la triste histoire dans mon ouvrage déjà cité « La papauté Orthodoxe » éditions Présence) lorsque l’Empire Ottoman éclata comme il y a quelques année l’Empire Soviétique éclata lui aussi. Dans leur effondrement ces deux empires perdaient des nations, jusque là vassalisées, qui en proclamant leur indépendance comme l’Ukraine aujourd’hui, comme hier les nations que je viens de citer, exigèrent de leur Église nationale la rupture ecclésiale avec des patriarcats qui n’étaient que la courroie de transmission du pourvoir politique, Turc dans un cas et Russe dans l’autre cas.

     

    Je comprends que ces questions vous dépasse et je devine que c’est sans doute par un membre du clergé que vous avez été troublé. Recherchez la sainteté et vous ne vous tromperez jamais. Si vous voyez un évêque canonique avoir un cœur dur, ne pas pratiquer les vertus du Christ, ou pire, confesser une doctrine hétérodoxe, prenez la fuite. Si vous croisez le chemin d’un évêque « schismatique » dont la foi est orthodoxe, qui vit en lui l’amour sans limite du Christ, qui vous prêche l’amour des ennemis, le pardon sans limite et qui applique tout cela dans sa vie personnelle, comme le vivait saint Jean Maximovitch, alors quittez tout pour suivre un tel apôtre du Christ. De tels évêques existent dans les deux catégories. Il vous appartient d’exercer le discernement des esprits de tous les Enfants de Dieu : « Discernez cde qui est agréable au Seigneur, et ne prenez aucune part aux œuvres des ténèbres, mais plutôt réprouvez-les. »(Eph V, 10) Aujourd’hui comme hier, c’est à leurs œuvres que nous reconnaissons les véritables serviteurs de l’Église. Je vous le disais au début de ce paragraphe : « Recherchez la sainteté», plutôt que la canonicité. Car la canonicité est fluctuante, un jour schismatique et le lendemain canonique ou l’inverse ; alors que la sainteté est éternelle.

     

     

     +Métropolite Michel Laroche

    468px-Filaret-2008-08-19.jpg

  • Articles parus dans la presse Catholique sur notre ouvrage "La voie du silence"

     

    Nous commençons à publier dans cette nouvelle rubrique "Presse" en espérant que la lecture de document en format PDF sera lisible sur ce blog les articles parus dans les journaux et magazine catholiques sur l'ouvrage du Métropolite Michel Laroche "La voix du silence dans la Tradition des Pères du désert" Editions Albin Michel. Cliquez sur le lien et l'article apparaitra ". file:

     

  • Les Femmes Myrophores se dirigeant vers le Tombeau


    Le Métropolite Michel dans cette Homélie nous parle de l’homme à la  rencontre de la réalité de son hypostase qui est  étroitement liée à sa destinée avec la valeur restituée  aux échecs, aux impasses, selon le point de vue de ce monde, comme la pierre que les femmes Myrophores savent qu’elle ne pourrons pas déplacer et qui obstrue le tombeau. Et pourtant elles se dirigent désespérées, mais portées par l’amour de Jésus, l’amour l’emportant chez elles  sur la foi et le réel,  vers le tombeau qu’elle ne pensent ne pas pouvoir  pénétrer et croyant y trouver un mort. Elles sont introduites dans le Tombeau   par la révélation  contenue dans le mystère de leur mort à elles-mêmes, dans cette acceptation intérieure de l’impasse dans laquelle elles croient être,  qui ne les empêchent pas de continuer vers leur destinée, et  à entrer dans ce tombeau en similitude avec la mort volontaire du Christ et d’être ainsi, à leur insu,elles sont  introduites  à la participation noétique à Sa Résurrection dès ce monde.
     

    myrophores-1.jpg

  • Un articol de actualitate pastorală: Ortodoxie, homofobie si homosexualitate:


    Un articol de actualitate pastorală

    Ortodoxie, homofobie si homosexualitate:
    „Nu judecaţi.”- o învăţătură uitată a lui Hristos

    De Mitropolitul Michel Laroche
    Traduit en roumain  par Madame Mihaela Mihaila

    I. Să ne schimbăm modul în care privim lucrurile.
    În această primă săptămână a Triodului din Postul Mare, m-am gândit că ar fi util să vorbim despre importanţa nejudecării, ca învăţătură ce Îl are pe Hristos în centru, pentru vindecarea sufletului şi trupului fiecăruia din noi. În acest scop, vom aborda un subiect social, care se pretează judecăţii: homosexualitatea şi corolarul ei, homofobia. Nu vom aborda problema homosexualităţii din punctul de vedere al teologiei morale, ci din perspectiva socială şi pastorală a Bisericilor creştine, şi îndeosebi a Bisericii Ortodoxe. Aşadar, îi invităm pe cei care ar dori să aprofundeze latura morală, etică şi teologică a acestei probleme să consulte remarcabilul articol al părintelui şi teologului Marc-Antoine Costa de Beauregard (pe care îl puteţi găsi pe internet, scriindu-i numele), care s-a ocupat de acest subiect delicat cu o rară inspiraţie. 
    Subiectul homosexualităţii ridică numeroase întrebări Bisericilor creştine – deşi, am spune, în aceeaşi măsură ca şi în cazul persoanelor divorţate şi recăsătorite, cărora Biserica Ortodoxă le aduce un răspuns generos, permiţându-le o a doua şi chiar o a treia căsătorie religioasă (1), sau cel al avortului, al contracepţiei, al relaţiilor amoroase dinăuntrul sau din afara căsătoriei, precum şi unei mulţimi de alte teme, în care etica şi morala se întrepătrund şi vizavi de care bisericile încearcă să dea răspunsuri care sunt în acord cu dogmele lor.
    Toate aceste probleme apar zilnic în faţa preoţilor simpli din parohii, care, prin credinţa şi înţelegerea lor, sunt confruntaţi cu o multitudine de situaţii dramatice – care uneori au ajuns la distrugerea unor persoane –, a acestor răniţi ai vieţii şi care necesită din partea preoţilor o îndrumare pe care ei se străduiesc să o ofere în fiecare zi, prin dragostea lui Hristos, ai Căruia sunt cei mai smeriţi martori. În acest articol, încercăm să discutăm această privire plină de compasiune a preotului simplu, de parohie, sau a duhovnicului anonim din mănăstire, care sunt chemaţi de Hristos să-şi exercite capacitatea de a fi milostivi, în duhul dreptăţii credinţei ortodoxe, faţă de toţi cei bolnavi, faţă de toţi aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Mă refer mai ales la femeile cu care am avut ocazia să stau de vorbă pe vremea când eram un simplu preot de parohie, timp de peste treizeci de ani, care trăiseră în propriul lor trup drama şi sfâşierea pe care o produce avortul şi care veniseră să ceară rugăciunea Bisericii şi, mai ales, compasiunea ei. Ce trebuia să fac? Să le condamn, făcându-le să se simtă astfel şi mai vinovate, sau pur şi simplu să mă străduiesc să le „înţeleg” şi să le arăt dragoste? Mă gândesc şi la femeile bătute, care, după ce se despărţiseră de soţi şi se recăsătoriseră, nu mai suportau încă o condamnare – această judecată voalată, pentru care în Biserica Catolică se foloseşte expresia „divorţaţii recăsătoriţi” şi care poartă şi ea pe haină un fel de stea a lui David. 
    Judecarea celuilalt începe întotdeauna prin plasarea lui în „ghetou” - fie verbal, fie instituţional. Pentru a-l exclude, pentru a-l condamna pe celălalt, omul începe prin a-l descrie şi a construi în jurul subiectului respectiv o definiţie care depăşeşte toată realitatea persoanei respective. Am făcut trimitere la problema „divorţaţilor căsătoriţi” tocmai din cauză că în Biserica Ortodoxă nu există nici o categorie care să corespundă acestei definiţii. Noi avem în Biserica noastră persoane divorţate şi recăsătorite, dar ele nu se deosebesc de ceilalţi oameni. Însă aşa se referă la ele Biserica Catolică, chiar şi atunci când li se spune că sunt iubite. Or, tocmai aici începe greşeala.
    Cel care spune, de exemplu, că are „prieteni evrei” este, evident, antisemit, pentru că îl numeşte pe celălalt pe baza unei concepţii prin care îl consideră diferit din punctul de vedere al unei categorii şi nu din punct de vedere personal; astfel, el nu spune: „prietenul meu, cutare”. La fel, cel care afirmă că are „prieteni homosexuali” este, în adâncul sufletului său, alergic faţă de persoanele homosexuale, iar cel care pretinde că are „prieteni arabi” are o optică amestecată cu islamismul fundamentalist. Lista acestor exemple este lungă – mult prea lungă.   
    Să ne ocupăm însă acum de subiectul homofobiei. Semantic, cuvântul desemnează, nu cum credem astăzi – greşit – o persoană care ar avea o fobie faţă de homosexuali, ci care are o fobie vizavi de „homo”, pur şi simplu – adică, vizavi de homo sapiens, de fiinţa umană. Dicţionarul Robert dă o definiţie foarte precisă a acestui cuvânt: „din latinul homo, hominis – om. Gen al familiei de hominizi din care face parte specia umană”. Iar această definiţie îmi place foarte mult, pentru că se referă la toată umanitatea, din care facem toţi parte. Ne aflăm în faţa unei noţiuni corecte, care nu limitează şi nu desemnează printr-o definiţie care n-ar exprima absolut deloc taina fiinţei omeneşti.
    Bineînţeles, putem vorbi de evrei, de musulmani şi de creştini şi, nuanţând şi mai mult criteriile, de ortodocşi, de catolici şi de protestanţi şi, de ce nu, de persoane divorţate şi recăsătorite; însă nu ca despre nişte specii aparte, ci ca despre nişte situaţii pe care le întâlnim în viaţă. De ce nu putem face acelaşi lucru şi când e vorba de homosexualitate? Nu trebuie confundate întrebările care se pun în societatea noastră pe un subiect anume cu nişte categorii superficiale care sunt create de noi, numai pentru unicul motiv că ne este teamă de ele sau care ne deranjează într-un fel sau altul. Desigur, creştinii, ca şi evreii, protestanţii sau musulmanii formează „ecclesia” (adunarea). E la fel ca apartenenţa la un partid politic. Spunem despre un membru al partidului socialist că este „socialist”. Toate aceste lucruri ţin de domeniul convingerii religioase sau filozofice personale şi nu pot fi invocate pentru o categorisire în „ghetou” - cu excepţia persoanei însăşi, dacă pretinde lucrul acesta. Nu e nimic blamabil în aceste definiţii, care nu desemnează decât nişte curente de gândire. Pe de altă parte, trecem de o anumită graniţă atunci când vorbim despre un grup de oameni numindu-i „divortaţi”, „homosexuali” sau „femei care au avortat”. Această „punere în ghetou” aduce prejudicii demnităţii persoanei umane ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Bineînţeles, păcatul acoperă chipul lui Dumnezeu din fiecare om, însă acest lucru e valabil pentru orice păcat, nu numai pentru o anume categorie care ar fi mai blamabilă decât altele. Cine suntem noi, să reducem o persoană la o acţiune vătămătoare, categorisind-o mai mult decât pe alţii şi reducându-i astfel umanitatea, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Este imperativ să ne schimbăm modul în care-l privim pe celălalt – acest străin, această persoană care ne deranjează şi ne scandalizează.

     II. Să judecăm sau nu, în numele lui Hristos?
     Să judecăm sau nu, în numele lui Hristos? Întrebarea este valabilă. Hristos ne spune în Evanghelie: „Nu judecaţi.”(3) Cu toate acestea, responsabilii religioşi creştini, ca şi fariseii de odinioară, judecă şi condamnă în Numele lui Hristos, separându-se „de facto” de Evanghelie. Ei sunt un grup de oameni de tipul celui pe care-l menţionam la începutul acestui articol.
    Îmi place în mod deosebit Evanghelia în care este adusă în faţa lui Hristos o femeie suprinsă într-un act de adulter şi este condamnată la lapidare, conform tradiţiei iudaice din acea vreme. Pentru a-L pune în încurcătură pe Hristos, a cărui dragoste nestrămutată faţă de oameni îi mai fusese pusă la încercare până atunci de multe ori, fariseii îl întreabă: „Legea noastră condamnă această femeie la uciderea cu pietre; Tu ce spui?” Răspunsul lui Hristos este această frază cât se poate de simplă, care este o adevărată sfidare pentru orice exegeze complicate: „Cel fără de păcat să arunce primul piatra”.(4) Şi toţi (începând, evident, cu persoanele cele mai în vârstă) se retrag, ne spune Evanghelia – fără îndoială, pentru că pe perioada vieţii lor avuseseră, încă şi mai mult decât cei tineri, ocazii de cădere; uneori, neştiuţi de nimeni, căzuseră chiar în acelaşi fel de păcate. Privindu-i pe cei pe care îi numim arbitrar „păcătoşi publici”, asemenea celor care au adus-o în faţa lui Hristos pe femeia adulteră, vrem să spunem că păcatul lor este mai important decât altele; decât propriile noastre greşeli. Stabilim o ierarhie îngrijorătoare, o diferenţă între păcatele invizibile, care ar fi, astfel, mai puţin grave decât păcatele vizibile. Vom reveni mai târziu asupra acestei ierarhizări a greşelilor.
    Toţi – atât persoanele, cât şi Biserica – cei care stigmatizează în acest fel un grup de persoane, încadrându-le într-o anume categorie, precum cele pe care le-am menţionat: prostituate, adulteri, homosexuali, beţivi, drogaţi, persoane care au făcut avorturi (şi altădată, vameşi) participă monstruos la anihilarea tainei persoanei unice, care dispare astfel sub noua etichetare a „păcatului”, în care este denaturată si „dezipostaziată”. Toate semnalele din interiorul acestor persoane private de ipostază, care ar putea să le conducă la pocăinţă şi la sfinţenie, le sunt negate. Privirea pe care ajungem să o îndreptăm spre ele este o privire care ucide, nu una care salvează.
    Hristos nu priveşte păcătosul aşa. Altfel, nu ar mai exista nici o speranţă de mântuire.
    Sfântul Serafim de Sarov aduce un răspuns plin de miez la această întrebare, într-o relatare care se găseşte doar într-o singură lucrare referitoare la viaţa sa, scrisă de marele părinte sârb, Iustin Popovici. Sf. Serafim îi face o profeţie teribilă unuia din ucenicii lui, un colonel rus extrem de virtuos şi evlavios, care respecta toate regulile Bisericii, spunându-i că după ce el, Sf. Serafim, va trece din această viaţă, va deveni un beţiv, dar că la sfârşitul vieţii, se va vindeca şi va muri în pace. Alcoolismul nu este un păcat oarecare; Biserica îl consideră ca o patimă care poate duce la rătăciri grave, cum a fost cazul lui Lot. Acest biet colonel, care avea încredere în sfaturile sfântului, a rămas extrem de îngrozit de profeţia acestuia, iar Sf. Serafim i-a explicat: „Dumnezeu îngăduie uneori sufletelor să cadă în păcate vizibile, pentru ca prin smerenia care apare în urma umilirii publice să poată evita păcate invizibile, mult mai aducătoare de moarte”. Lucrul la care făcea referire sfântul era mândria, care însoţeşte adesea virtuţile noastre exterioare.
     
    Căci cât de comod şi de liniştitor este să poţi să „aranjezi” astfel oamenii, în „sertăraşe” etichetate precis şi să le repartizezi reţeta potrivită, pedeapsa corespunzătoare şi să deosebeşti oaia râioasă, care riscă să contamineze turma!

    III. Astăzi – ucigaş, mâine – sfânt 
    Poate răspunde cineva la o întrebare ca aceasta: care a fost demersul interior al lui Pavel, care l-a condus, în cele din urmă, la Hristos, deşi fusese un prigonitor al primilor creştini? În ce categorie ar trebui el plasat?
    Cei care-l vedeau pe Saul erau convinşi că nu se va schimba niciodată şi că e un duşman înverşunat al lui Hristos. În timp ce Saul asista aprobator la lapidarea lui Ştefan, el era, totuşi, fără să ştie, în prezenţa lui Hristos, care îl transfigura pe Ştefan. Un avvă povesteşte metaforic: privirea lui Saul s-a întâlnit cu privirea Sfântului Ştefan, care nu-l judeca, ci chiar părea că-l iubeşte şi-l admiră. Tulburat, se întreba: „De ce oare, acest om a cărui învăţătură o urăsc, mă iubeşte, în pragul morţii lui? Pentru ce pare să mă admire? E nebun?”. Sfântul Ştefan – explică acest avvă – îl vedea în Saul pe viitorul Pavel. Privirea lui semăna sămânţa cea bună, în partea cea bună a grădinii lui Saul. Astăzi – ucigaş; mâine, poate, sfânt. Aşa ar trebui să privim orice fiinţă umană, chiar dacă ne este duşman, sau ne persecută, sau ne calomniază. Atunci când cineva pare să fie străin de Hristos şi ajunge până la a-I prigoni slujitorii, atunci când cineva îţi face rău, nu-l judeca, pentru că rişti să-l osândeşti pe tâlharul de pe Cruce, care s-a convertit în pragul morţii; rişti, prin privirea ta, să-l împiedici pe Saul să se transforme în Pavel. Pentru că privirea ta rea seamănă sămânţă rea, cu rădăcini puternice, în partea rea a grădinii celui pe care-l judeci. Cum să cunoşti tu planul lui Dumnezeu în privinţa acestui chip al Său? Eşti tu Dumnezeu, în locul Lui? Căci cel care judecă se consideră Dumnezeu. Ci tu fă dimpotrivă; seamănă în partea bună a grădinii fratelui tău; crede că Hristos va lucra în sufletul lui aşa cum a făcut-o şi pentru Pavel. Priveşte-l pe cel care te prigoneşte în numele unui adevăr fals ca şi cum ai şti că într-o bună zi va deveni sfânt, pe când tu nu eşti decât praf şi pulbere. Consideră-te pe tine întotdeauna ca ultimul dintre toţi oamenii şi cel mai netrebnic dintre ei. Roagă-te pentru duşmani şi practică iertarea fără margini şi atunci «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte» va păzi inima ta şi cugetul tău întru Hristos Iisus. (Ph. IV-7)
    Întrebarea fundamentală este pusă de Hristos în Evanghelia femeii adultere: cine suntem noi, să-i judecăm – şi chiar să-i condamnăm – pe ceilalţi? Respingerea persoanelor homosexuale – căci despre asta este vorba în cazul homofobiei – este, în realitate, mult mai vastă decât subiectul în sine. Unii vor obiecta: «Da, dar Biserica condamnă homosexualitatea!». Dar Biserica respinge în aceeaşi măsură şi adulterul, şi egoismul, şi mândria, şi zgârcenia, şi vorbirea de rău, ura, ţinerea de minte a răului, pizma, zavistia, uciderea, erezia... şi judecarea altuia! Lista este prea lungă pentru a menţiona aici toate subiectele asupra cărora Biserica exprimă rezerve şi chiar mustrări. Nu abordăm în acest articol tipul fiecăruia din aceste păcate pe care le respinge Biserica (nu pentru a condamna persoana, ci pentru a o elibera de patimi). E mai bine să arătăm toată frumuseţea pe care omul o pierde din cauza unui păcat, decât să insistăm pe păcat în sine; pentru că atunci riscăm să identificăm persoana respectivă cu păcatul. Păcatul nu este niciodată definiţia omului; el nu este decât închiderea momentană a unei persoane într-o patimă. A spune: „este egoist” înseamnă să plasezi la nivelul ipostazei o patimă care pătează, poate, temporar, acel suflet. Ar trebui să spunem mai degrabă aşa: „În acest moment, acest om se comportă într-un mod egoist”. Şi atunci, înţelegem că orice alungare a cuiva într-o categorie sau alta, în cadrul ecclesiei – fie că e vorba, aşa cum am spus, de egoişti sau de prostituaţi, sau de vameşi sau de homosexuali – trebuie alungată din mintea noastră.

     Părinţii pustiei, alături de Sf. Serafim de Sarov – care le adoptă, într-o pădure din adâncul Rusiei, modul de trai anahoretic şi învăţăturile – ne spun: „Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul”. Să nu încurcăm „ţintele”. Prin dorinţa noastră ca alţii să fie perfecţi, ne ridicăm pe noi înşine la înălţimea lui Dumnezeu şi uităm că păcatele noastre mai puţin vizibile sunt, fără îndoială, mai rele decât cel pe care-l denunţăm.

    Omul care-l respinge pe-un altul – indiferent cine ar fi el – respinge, în realitate, toată omenirea. Nu face decât să înceapă prin a-l respinge pe acest „celălalt”: pe acest homosexual, pe acest divorţat, pe acest adulter, această prostituată, acest evreu, arab, bolnav de mongolism; însă mai apoi, această singularizare, care se continuă prin condamnarea celuilalt, se întinde, invariabil, asupra întregii umanităţi. Trebuie să ne aducem aminte că în lagărele de concentrare erau exterminaţi nu numai „evrei”, „ţigani”, „sârbi ortodocşi”, ci şi „homosexuali”, care erau însemnaţi nu cu steaua lui David, ci cu un triunghi roz. Grupul artificial al „homosexualilor” îşi avea propria emblemă (6).
    Hristos ne dă ca exemplu al rugăciunii perfecte pe cel al „vameşului” (7), care, pe vremea aceea, era un om pe care toată societatea civilă aşa-zis religioasă îl condamna în unanimitate. Vameşii erau „colaboraţionişti” care percepeau impozitele pentru ocupanţii romani. Ei aparţineau efectiv unei categorii de păcătoşi asemănătoare acelora în care unele biserici de astăzi „clasează” atât persoanele homosexuale, cât şi divorţaţii recăsătoriţi. Şi totuşi, rugăciunea unuia dinte aceşti reprobaţi, dintre aceşti excluşi este dată ca pildă de către Hristos ca fiind rugăciunea smereniei desăvârşite: vameşul  nu judecă pe nimeni şi îşi priveşte propriile probleme personale, ca om liber, numai în faţa lui Dumnezeu, care îl ascultă. Şi, în aceeaşi parabolă, Hristos face distincţia dintre această rugăciune şi judecarea şi falsa rugăciune pe care vameşul o stârneşte în virtuosul fariseu – şi care nu au nici o valoare duhovnicească. Un părinte al pustiei le spunea ucenicilor lui: „Atâta vreme cât judeci un singur om, n-ai început să te rogi”. Se povesteşte, de asemenea, că un frate s-a dus la un avvă, la părintele lui, pentru a-i denunţa păcatul unui frate din obştea lui. Avva s-a prosternat în faţa ucenicului lui. Acesta a protestat: „Ridică-te, avva! De ce te prosternezi în faţa nevrednicului de mine?” Iar avva îi răspunse: „Pentru că ai devenit, fără îndoială, Dumnezeu, dacă îţi poţi judeca astfel fratele”.  
    Însă pentru un creştin, chestiunea fundamentală, vizavi de judecarea celuilalt, este următoarea: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (8), ne învaţă Hristos. Nimeni nu face excepţie de la această afirmaţie. Cel pe care noi îl respingem, indiferent ce reproşuri de ordin moral i-am putea aduce, va fi întotdeauna Hristos. Să nu uităm că primul om pe care Hristos îl duce în Paradis, înaintea unei întregi mulţimi de drepţi, este un alt osândit; atunci când îi făgăduieşte tâlharului de pe Cruce – care era, totuşi, şi el, tot un păcătos public: „Astăzi vei fi cu mine în rai”.( 9)
    În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care toţi credincioşii ortodocşi o rostesc în perioada Postului Mare, se spune: „Dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Fără a analiza această cerere în toată profunzimea ei, trebuie spus că nejudecarea aproapelui este o prioritate duhovnicească, în Biserica Ortodoxă. Homofobia înseamnă, în mod fundamental, judecarea şi condamnarea celuilalt, prin identificarea – în cazul homosexualităţii – a unei acţiuni pe care am reproba-o. Ca atare, ea se opune cuvântului veşnic al Celui care a spus: „Nu judecaţi”. Iar ea contrazice în aceeaşi măsură şi această altă făgăduinţă pe care Hristos le-o face celor mai virtuoşi dintre noi – identificând clar, de data aceasta, categoriile prin care noi îi desemnăm pe aceşti oameni în „judecăţile” noastre; cu alte cuvinte, pe toţi cei pe care îi considerăm condamnaţi automat, prin păcatele lor: „Desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăţie”(10). „Desfrânatele” nu există ca atare, pentru Hristos. El vorbeşte astfel din cauza osândirii care li se aduce de societatea din vremea Lui. Cu toate acestea, prostituţia ridică nişte probleme de ordin moral, cărora Hristos le aduce, de altfel, răspunsuri, ca şi pentru adulter. Însă Mântuitorul se fereşte să identifice persoana, aplicându-i termeni ca prostituţie sau adulter. Noi aplicăm, în cazul persoanelor homosexuale, ca şi al oricărei fiinţe omeneşti, această nejudecare a lui Hristos. Privirea lui Hristos discerne, dincolo de criteriile noastre limitate, unicitatea persoanei umane şi taina ei, taina relaţiei pe care El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, o are cu fiecare persoană (şi care este desemnată prin cuvântul „ipostază”; un cuvânt care vine din greacă).

    Să medităm şi la acest cuvânt al lui Hristos, cu un conţinut fără margini, tot aşa cum nădăjduim că sunt şi dragostea şi mila Lui - nemărginite: „N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi” (11) şi: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. (12)
    Poate că ne gândim că există „grade” de boli şi bolnavi, pentru care Hristos n-ar fi venit? În adâncul inimii noastre, de fapt, prin acest raţionament, nu facem decât să spunem că Hristos n-a murit pentru toţi păcătoşii; că unor categorii de păcătoşi El nu le va da posibilitatea mântuirii şi că în carnea Lui străpunsă şi pe fruntea Lui încoronată de spini, El nu poartă întreaga omenire.
    Îi îndepărtăm de Hristos pe anumiţi păcătoşi, pentru că îi considerăm prea păcătoşi, prea bolnavi.
    La această întrebare, Hristos răspunde: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă.” (13)
    Şi totuşi aceasta este tocmai concluzia la care ajunsese fiul cel mai mare, căci el stabilise o ierarhie a păcatelor – cele pe care Tatăl le putea ierta şi cele care erau de neiertat –, refuzând iertarea Tatălui său faţă de fratele său „mort” din cauza păcatului. În faţa acestei atitudini, Tatăl răspunde – şi ni-l şi închipuim rostindu-şi răspunsul aproape gemând, în faţa încăpăţânării fiului său mai mare: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (15)
    Şi dacă vrem neapărat să stabilim o ierarhie a păcatelor, Sfânta Sinclitichia ne aduce aminte: „Căci diavolii au făcut şi fac mai multe ca tine: căci ei nu mănâncă, nu se căsătoresc (nu cunosc păcatele cărnii), nu dorm; mai mult, trăiesc în pustiu – dacă tu, locuind într-o peşteră, îţi închipui că faci vreo ispravă”. Pentru că, după părinţii şi maicile din pustie, nu carnea este cel mai mare păcat, ci mândria lui satan, care a ajuns la distrugerea zidirii şi primei umanităţi perfecte create de Dumnezeu. Sf. Sinclitichia ne mai aduce aminte şi că: „Raab era o desfrânată, dar credinţa ei a mântuit-o”; totodată, dă şi ea exemplul nostru cu Sf. Pavel: „Pavel, prigonitorul, a devenit un «vas ales», iar „Matei, vameşul: nimeni nu ignoră harul pe care l-a primit”; şi conchide: „Tâlharul de pe Cruce furase şi ucisese: cu toate acestea, a fost primul om care a intrat pe poarta raiului”. Această ultimă interpretare a Evangheliei va fi reluată de toţi Părinţii Bisericii, printre care şi Sf. Efrem Sirul. Ea încheie astfel: „Stai, deci, cu privirea pe aceşti oameni şi nu deznădăjdui”. (16) Iar noi vom adăuga: „Stai cu privirea pe aceşti oameni şi nu mai judeca”.

    IV. Să lăsăm soluţiile pastorale ale întrebărilor noastre în grija preoţilor de parohie şi a monahilor.
    Să lăsăm această problemă acolo unde ar fi trebuit să rămână: adică, la nivelul unei interogaţii referitoare la patimile pentru care credincioşii vin să ceară sfatul părinţilor duhovnici din parohii sau mănăstiri. În activitatea mea de preot, am spovedit tot felul de păcate şi am constatat întotdeauna pocăinţa sinceră a persoanelor care-şi spovedeau nişte acte trupeşti vătămătoare – care, după definiţiile Bisericii, erau: „adulter, necurăţie, homosexualitate – atât masculină, cât şi feminină – ucidere, avort”, etc. Însă această pocăinţă, această smerenie, care este indispensabilă pentru vindecarea noastră interioară, n-am întâlnit-o aproape niciodată la persoanele care îmi spuneau uneori că nu au nevoie de spovedanie, în timp ce mândria se ascundea în ele sub masca virtuţii, acoperind sufletul cu podoabele lui de faţadă. Denumind public o categorie de păcătoşi care, practic, nu puteau fi mântuiţi, Biserica favorizează şi întreţine un păcat mai mare şi nevăzut în rândul multor persoane care nu intră în categoria respectivă, desemnată oprobriului public: mândria. Stabilind bareme de comparaţie între păcătoşi, de la păcate mai importante până la mai puţin importante, Bisericile ne îndeamnă, fără să-şi dea seama, pe fiecare, să ne comparăm cu ceilalţi şi, asemenea fiului, să-i spunem Tatălui: „Dar nu ţi-am fost întotdeauna credincios?”. Mândria şi judecarea încep tocmai în acest punct. Să mai reţinem, de asemenea, pe această temă, cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, pentru care „nu există păcat mic”.

    V. Către o nouă inchiziţie, sau către porţi pastorale noi?
    Însă asemenea desemnări întru răzbunare publică, precum cea îndreptată către homosexualitate, au existat şi există încă, în Biserica Ortodoxă. Multe biserici ortodoxe locale se află încă pe poziţia fiului mai mare din parabolă, în privinţa acestui subiect dureros. Mă gândesc mai ales la declaraţia dezastruoasă a patriarhului precedent al României, Teoctist (1915-2007), care, alături de Sfântul Sinod al României, în 1996 şi 2000 s-a opus public faptului că în România, Camera Deputaţilor avea în vedere abolirea unei legi care pedepsea cu închisoarea delictul homosexualităţii. Biserica Română s-a mulţumit să ceară în mod virtuos ca legislaţia privitoare la homosexualitate să nu se modifice, în numele moralei creştine. În spatele acestui eufemism fariseic se afla, cu toate acestea, punerea în închisoare a persoanelor cu convingeri homosexuale, care erau condamnate de această lege, fapt pe care, evident, Patriarhia Română nu-l ignora. Nu cred că biserica ar trebui să-i ceară statului să pedepsească o categorie de persoane pentru nişte aspecte de ordin moral care privesc viaţa lor privată, atâta timp cât acest lucru nu afectează copiii. Este ca şi cum Biserica i-ar da ea însăşi pe aceşti oameni pe mâna seculară a statului, pentru a primi o pedeapsă corporală, aplicată în mod instituţional. Aceste biserici uită că marii preoţi au fost cei care l-au vândut pe Hristos, pe motivul hulei, lui Pilat – care era braţul secular al Imperiului Roman – pentru a-L răstigni. Inchiziţia nici nu urmează alt model. După părerea mea, acest păcat este infinit mai mare decât cel pe care Biserica Română încerca să-l condamne prin intermediul statului.
    Prin contrast cu această atitudine, în 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Americane s-a exprimat într-o manieră profund pastorală vizavi de acest subiect, subliniind faptul că homosexualitatea ca atare este o revoltă a naturii faţă de Dumnezeu, la fel cum sunt păcatele pentru noi toţi: „Bărbaţii şi femeile care au sentimente şi emoţii homosexuale trebuie trataţi cu înţelegerea, acceptarea, dragostea, dreptatea şi compasiunea pe care le-o datorăm tuturor fiinţelor umane. […] Persoanele [homosexuale] care sunt educate şi care găsesc sfaturi în credinţa creştină ortodoxă şi în viaţa ascetică şi care doresc în continuare să-şi justifice atitudinea nu pot participa la împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii, deoarece acest lucru nu le-ar ajuta ci, dimpotrivă, le-ar face rău”. Să subliniem, totuşi, că această ultimă parte a textului se aplică, în Biserica Ortodoxă, tuturor păcatelor; nu numai pentru un păcat anume.
    Ceea ce nu spune acest text este că în Biserica Ortodoxă se mai practică şi iconomia, care este aplicarea cuvântului Mântuitorului, care spune: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă”. (17) Viaţa este mai mare decât moartea. „Cine va fi între voi omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca şi o va scoate? Cu cât se deosebeşte omul de oaie!”. (18).

    VI. Primul demers pastoral: să-ţi vezi propriile greşeli şi să nu mai judeci
    „Preot, episcop, monah: uită-te la orice păcătos care vine să ţi se spovedească ca la singura ta oaie şi găseşte toate mijloacele prin care să-l scoţi din groapă. Iar mijlocul potrivit pentru a face acest lucru este ca înlăuntrul tău să te consideri şi pe tine ca fiind cel mai rău dintre toţi, în fundul aceleiaşi gropi”.
    Să lăsăm preoţilor de parohie, în liniştea tainei spovedaniei, pedagogia primirii acestor suflete, care vin să primească o lumină în viaţa lor. Iar când spun asta, bineînţeles, nu mă refer doar la tipul de patimă menţionat, ci la toate patimile ascunse în inima omului.
    Închei această meditaţie din Postul Mare cu câteva gânduri şi rugăciuni ale Părinţilor pustiei:
    Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, care punctează toate sarcinile noastre: „Dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu.”. Efectiv, dacă mintea noastră este preocupată de vederea harică a păcatelor noastre, nu ne vom mai uita la „paiul din ochiul altuia”. Pentru Părinţii pustiei, nejudecarea începe întotdeauna cu vederea propriilor păcate. Sf. Isaac Sirul precizează: „cel care-şi vede propriile păcate este mai mare decât cel care înviază morţii cu rugăciunea.”. „De ce?” şi-a întrebat ucenicul, părintele. Acesta i-a răspuns: „Pentru că cel care înviază un mort nu face decât să recheme la viaţă moartea altuia, pe când cel care-şi vede păcatele înviază din propria moarte, adică îşi înviază propriul suflet din moartea veşnică”.
     La începutul Postului, în Sinaxarul care se citeşte după cea de-a şasea cântare a Duminicii Vameşului şi Fariseului, se spune: „Mai bine este să te pocăieşti după ce ai păcătuit, decât să te mândreşti pentru că ai făcut ce e drept”.
    „Tăcerea va fi limbajul veacului viitor”, spune Sf. Isaac Sirul: iar primul fel de tăcere, în viaţa creştină, este nejudecarea. Aici se află, fără îndoială, o altă învăţătură uitată a lui Hristos.
    + Mitropolit Michel Laroche 
    Text redactat în prima săptămână a Triodului din Postul Mare, în Duminica Vameşului şi Fariseului, 2011

    (1) Pe tema divorţului, citiţi lucrarea «Secondes Noces», editura Bayard/Centurion, Paris, 1996
    (2) Pe tema vieţii în cuplu, citiţi lucrarea: «Une seule chair. L’aventure Mystique du couple», colecţia «Foi vivante», editura Le Cerf, 1998
    (3) Luca VI, 37: «Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi.»
    (4) Ioan VII, 7-11
    (5) Regimul nazist din Germania practica eutanasierea persoanelor cu mongolism, pentru a proteja rasa ariană de orice „impuritate”. 
    (6) Un fel de rondelă mică, roşie, din material textil, care era purtată pe îmbrăcăminte în Evul Mediu de către evrei, pentru a fi deosebiţi de celelalte persoane.
    (7) Luca XVIII, 10-14
    (8) Matei XXV, 40
    (9) Luca XXIII, 43
    (10) Matei XXI, 31
    (11) Matei IX, 13; Marcu II, 13-17
    (12) Ibidem
    (13) Ibidem
    (14) Luca XV, 32
    (15) Luca XV, 11-32
    (16) În «Vie de Sainte Syclétique», pag. 48 – 49, Spiritualité Orientale N° 9, Editura Bellefontaine
    (17) Marcu II, 27-28
    (18) Matei XII, 11