Le Blog du Métropolite Michel (Laroche)

Le Métropolite Michel Laroche (Patriarcat de Kiev) nous explique dans son Homélie du Dimanche de la Samaritaine, à l'occasion du 16 ème anniversaire de sa chirotomie épiscopale, que l'eau vive dont parle le Christ, est la fontaine des larmes du repentir. des larmes de la pécheresse, des larmes du Roi david, des gémissements et des larmes du Publicain, qui constituent un second baptême dès lors que l'on a reçu le premier baptême sacramentel. Ce Second batpême des larmes purifie l'âme de ses péchés. Mgr Michel nous parle des Secondes larmes plus douces que le miel qui annoncent la venue dans notre âme des charismes du saint Esprit: la Paix la Joie la patience la longanimité et l'amour, et le désire de Dieu, comme l'enseigne St Syméon le Nouveau Théologien dans ses catéchèses. Mgr Michel nous rappelle que le plus grand péché c'est de ne plus désirer Dieu...Le Christ est Ressuscité!

Ce MIRACLE de la venue du Feu qui depuis 2000 ans allume mystérieusement lors de la célébration Orthodoxe de la Résurrection du Christ le cierge du patriarche de Jérusalem dans la grotte Saint Sépulcre et allume ensuite tout autant miraculeusement les cierges des croyants à la seule date de Pâques ORTHODOXE. Le Christ est Ressuscité! Le Christ est Ressuscicté! Le Christ est Ressuscicté!

Le métropolite Michel Laroche du Patriarcat de Kiev nous parle lors de la nuit de Résurrection du Christ 2012, du silence du Tombeau dans le quel les femmes Myrophores trouvent, alors qu'elles connaissent le doute et le deuil, la Joie du Christ Ressuscité."Que toute chair humaine fassent silence" chante l'Eglise Orthodoxe dans la liturgie du Grand Samedi, annonce que c'est dans le silence du tombeau, après avoir fait se taire en nous tous les raisonnements de ce monde, que nous trouverons désormais le Christ Ressuscité. Le Christ est Ressuscité!

Le Métropolite Michel Laroche ( patriarcat de Kiev) nous parle de son expérience intérieure de la célébration du Vendredi Saint de la mise au Tombeau de Notre Seigneur Dieu et sauveur Jésus Christ ( Office de l'Epitaphios): Il expérimente la perte de sensation de la présence du Christ, cette traversée du désert vécue par de nombreux mystique, semblable à la perte de la Lumière qu'Adam subit après son expulsion du Paradis devant la porte du quel il se souvenait de la douceur de la Présence de la Trinité Toute Sainte.Mais ce désert intérieur sans le Christ qui n'est plus présent durant trois jours physiquement dans le monde est pour nous imbibé de l'espérance de Sa Résurrection.

Le Métropolite Michel Laroche (patriarcat de Kiev) complète sa lettre pastorale sur le pardon dans une homélie dans la quelle il donne des conseils pratiques précis. Le pardon c'est l'espérance du salut dans celui qui a un moment nous persécute, mais qui comme Saul qui lapide Stéphanos et devient ensuite Paul l'Apôtre des nation: hier un assassin aujourd'hui un saint. Le pardon c'est changer notre regard sur l'autre dans la certitude que le Christ l'appel lui aussi à la conversion, et le porte comme il nous porte dans sa chair blessée, transpercée et couronnée d'épines. Le jeûne du pardon est le plus important à pratiquer dans le Carême.

Grand Carême 2012

En chemin vers la Résurrection

par Son Éminence le Métropolite Michel de Paris ( Patriarcat de Kiev)

« Pardonnons tout à cause de la Résurrection et crions ainsi : Christ est ressuscité des morts, par Sa mort il a vaincu la mort, à ceux qui sont dans les tombeaux il a donné la vie. »

Le Dimanche du Pharisien et du Publicain commence le temps mystique du Triode de Carême, et nous nous préparons tous intérieurement au sacrifice volontaire du jeûne en nous efforçant de trouver les chemins du repentir (métanoïa), du regret de nos faiblesses, dans l’espérance du pardon illimité du Christ sur Sa Croix. Le temps du Triode de Carême avec le Grand Carême lui-même ont en perspective la résurrection intérieur de l’âme du  Croyant dans une nouvelle humanité inscrite dans la Résurrection du Christ. L’âme meure volontairement dans cette période du Triode à la vie obscure qu’elle menait en ce monde, pour ressusciter dans une vie nouvelle portée dans la chair lumineuse du Christ Ressuscité.

Les différents Jeûnes, privations aux quels l’homme  se soumet  volontairement  ne sont là que pour lui rappeler les limites de la chair par rapport à la vie de l’Esprit, et par sa faim et soif de nourritures terrestres qui procure la vie au corps,  la prise de conscience de son manque de faims et soifs de nourritures spirituelles qui donne la vie à l’âme. Mais tous ses jeûnes, toutes ces privations, tous ces offices avec la lecture quotidienne du Triode sont bien inutiles si le pardon imploré pour nos péchés n’est pas exalté dans nos actes par le pardon répandu comme de la bonne huile sur les blessures du  moribond étendu sur le bord de la route, comme le fais, avec générosité, le Bon Samaritain (Lc X, 25-37). L’acte éternel exalté par le Christ dans cette parabole, c’est le pardon universel qui fait passer l’âme à demi morte à cause du péché, à la Résurrection en la conduisant à la Bonne Auberge qui symbolise l’Église. Mais c’est l’acte lui-même que nous voudrions vous invitez à contempler : cet étranger, cet hérétique, le Samaritain, l’ennemi héréditaire des Juifs,  est choisi par le Christ dans sa parabole pour représenter le pardon qui est  l’expression sur terre la plus parfaite pour les homme de l’amour. Le pardon  des ennemis et  la prière pour eux s’apparentent au pardon universel du Christ assumé sur Sa Croix,  pour les bons comme pour les méchants, leur promettant à tous comme, s’ils croient en Lui, comme au Bon Larron, le salut. Oui nous voyons dans cet acte d’une délicatesse infini, dans ce geste de douceur, lorsque le Bon Samaritain répand sur ce Juif qui ne l’a jamais aimé, l’huile du pardon, l’huile qui restaure, l’huile qui donne les arrhes de la guérison intérieure, l’huile qui contribue avec l’aubergiste à la Résurrection de l’âme et du corps.

Notre carême n’aurait aucun sens, serait une perte de temps, si nous contentions d’être des ritualistes, observateur zélé des règles extérieure comme ce prêtre et ce lévite de la Parabole qui passent en faignant de ne pas voir ce frère étendu, à demi mort, sur leur chemin. Arrêtons nous  devant ce frère ou  cette sœur, qui nous dérangent, et prenons le dans nos bras, faisons le monter à notre place sur notre monture,  qui symbolise  l’effort qu’il est demandé dans le pardon « de prendre sur sois », de faire reculer le moi au profit de l’autre, et répandons avec le Bon Samaritain, qui est le Christ, l’huile du pardon sur les blessures de celui qui nous a blessé.

Car alors la promesse que nous donne l’Église dans le Tropaire de la Résurrection dans  de la Neuvième Ode du Canon de saint Jean Damascène déversera sur nous l’huile de l’allégresse : « Pardonnons tout à cause de la Résurrection »

L’Église Orthodoxe insiste sur le fait que la Résurrection du Christ est inscrite dans le Mystère de la Crucifixion du Christ qu’il subit volontairement pour nous pardonner  nos péchés. « Remets-nous  nos dettes comme nous remettons nous aussi à nos débiteurs ». Ce pardon absolu que le Christ nous enseigne d’observer, et qu’il a inscrit dans la prière essentielle du « Notre Père » a sa source dans la Croix. Saint Jean Damascène aurait put écrire « Pardonnons tout à cause de la Crucifixion ». Il ne l’a pas fait car il a discerné que la Croix et la Résurrection sont deux mystères inséparables, l’un ne survenant qu’à la suite de l’autre, le premier la Croix étant nécessaire à la venue de l’autre, la Résurrection. Le second la Résurrection prenant sa source dans le premier la Croix avec le Tombeau. Si nous sommes pardonnés par la Croix, nous sommes sollicités à exercer la grâce du pardon du Christ dans l’énergie lumineuse de la Résurrection. Il existe même une synonymie mystique entre « résurrection » et « pardon ». Le pardon est sur terre l’exercice de la grâce de la Résurrection. Celui qui pardonne ressuscite son âme du péché. Celui qui pardonne efface pour lui-même la multitude de ses péchés. La grâce du pardon n’est efficace que si elle s’exerce envers autrui. De très nombreux chrétiens supplient avec ferveur le Seigneur d’effacer leur dette, alors qu’eux-mêmes oublient de pardonner à leur prochain en négligeant la prière qui est également un commandement absolu du Seigneur : « Remets-nous nos dettes comme nous remettons nous aussi à nos débiteurs ». Ces chrétiens, en s’obstinant à ne pas pardonner, se ferment les portes du Ciel et n’obtiendront jamais le moindre pardon pour eux. Si l’aumône, le jeûne, l’observation des règles de l’Église contribuent à purifier l’homme de ses péchés, il n’existe cependant rien au-dessus de l’exercice du pardon. Le pardon nous greffe à l’arbre de la Croix dont la sève mystique est la lumineuse Résurrection.

« Pardonnons tout à cause de la Résurrection » est plus qu’un commandement, c’est le signe que nous sommes agissant dans la grâce de la Résurrection. La Croix et le Tombeau du Christ sont pour nous, car en pardonnant, nous nous affirmons comme coparticipant de la Chair blessée, souffletée, outragée, flagellée et crucifiée du Christ. Le Christ a assumé non seulement nos péchés envers Lui, mais les péchés de nos frères envers nous qui seront toujours des péchés contre Lui : « Au plus petit à qui vous l’avez fait c’est à moi que vous l’avez fait. » Celui qui nous a blessé a d’abord et avant nous blessé le Christ. Si le Christ lui a pardonné, comment pourrions-nous, dès lors, lui refuser ce pardon. N’oublions jamais que le pardon, comme tous les dons du Saint Esprit, s’exerce en synergie avec notre libre arbitre et notre bonne volonté. Le Christ répand sur l’ensemble de l’humanité et sur chaque être humain en particulier Sa grâce du pardon. C’est donc de Son pardon généreux et illimité que nous pouvons à notre tour exercer le pardon. Sans le pardon initial du Christ, il n’existe pas de véritable pardon personnel. Priver de sa source le pardon ne sera qu’une caricature de pardon dans laquelle nous écrasons l’autre en lui disant d’une situation élevée : « Je te pardonne ! » Évitons le Je dans le verbe pardonner pour laisser passer le Christ. Le véritable pardon se pratique avec délicatesse et humilité en nous plaçant toujours en dessous de celui envers qui nous avons une dette à effacer. Nous lui dirons alors : « Le Christ Ressuscité te pardonne. » Le pardon est la synergie de la Résurrection du Christ et en exerçant le pardon nous répandons dans le monde les rayons bienfaisants et lumineux de la joie pascale.

Que la Trinité Toute Sainte vous bénisse tous.

+Métropolite Michel de Paris

Un article parru sur internet dans FREE  que m'a envoyé un moine.

Le très sérieux Journal of Médical Ethics est une revue internationale de premier plan qui reflète l’ensemble du champ de l’éthique médicale. Dans son dernier numéro, le JME plaide pour le droit de supprimer des nouveau-nés, de la même manière que l'on peut avorter.
Deux chercheurs en bioéthique, Francesca Minerva de l'Université de Melbourne et Alberto Giubilini, de l'université de Milan affirment en effet que « le droit de tuer un nouveau-né devrait être éthiquement permis dans toutes les mêmes circonstances que l'est l'avortement. Ces circonstances incluent les cas où les nouveau-nés [...] peuvent être un risque pour le bien-être de sa famille ». Tout en distinguant l'euthanasie (acte qui consiste à faire mourir quelqu'un dans son propre intérêt) et l'avortement post-natal (tuer dans l'intérêt des personnes impliquées), les auteurs mettent en avant les « bonnes raisons d'avorter même si le fœtus est en bonne santé » : critères de coût social, psychologique ou économique pour les parents.

En dehors de toute considération morale ou religieuse, l'avortement posait, dès le départ, la question de sa limite. Car s'il fut dépénalisé pour des raisons tenant tout aussi bien à la santé du fœtus qu'à celle de la mère, à sa situation économique, sociale, ou même à sa seule volonté, il s'opposait de manière fondamentale au droit de la personne humaine à vivre, sauf à postuler que l'humanité ne s'acquiert qu'à la naissance. Cette question n'a jamais été tranchée pour la simple raison qu'il n'appartient pas à la loi de rendre des arbitrages scientifiques. Qui aurait pu prendre la responsabilité de décider du commencement de la vie humaine ? Dans le doute, et pour que le temps ou l'aléa économique ne soit pas générateur d'un acte criminel, la rationalité exigeait de s'en tenir à la fécondation, l'acte qui signe l'apparition d'un être humain nouveau.

Sans s'étendre davantage sur une question qui conditionne pourtant tout le reste, le législateur avait décidé d'ériger en principe le respect de tout être humain dès le commencement de sa vie et d'autoriser l'avortement à titre dérogatoire. Mais sans jamais définir ce qu'implique le commencement de la vie et en encadrant l'interruption de grossesse dans certains délais- 12 semaines pour l'IVG et jusqu'à la fin de la grossesse pour l'IMG.

Dès lors, la proposition de Francesca Minerva et d'Alberto Giubilini, n'a rien de surprenant. Elle s'inscrit dans la logique utilitariste du législateur qui, au mépris de l'inviolabilité de toute vie humaine et du principe de précaution, a inscrit l'avortement dans une logique économique, médicale voire de « bien-être ». Ce faisant, le législateur et la société ont ouvert grand les portes aux extensions les plus réifiantes. Car si la suppression d'un enfant dans le sein de sa mère se passe de l'examen de son humanité, alors la suppression d'un enfant en dehors du sein de sa mère pourrait s'en passer aussi. Et les critères de coût social, psychologique ou économique d'un enfant in utero peuvent aisément muter ex utero.

Si le droit à vivre est subordonné à la logique de marché, alors qui interdira, dans le futur, que les personnes handicapées, les pauvres et même ceux qui ne pourraient se payer une Rolex à cinquante ans, soient considérés comme éliminables ?

Une seule société, dans l'histoire, refusa de se poser la question de l'humanité. Les Spartiates furent les seuls à éliminer à la naissance les enfants qu'ils estimaient incapables de porter les armes ou d'engendrer de futurs soldats. Or de Sparte, il ne reste rien, ni poète, ni musicien, pas même une ruine. Songeons-y.

 Un Moine

Mon Père


Je vous remercie de cette triste information d’une société qui s’autodétruit, car elle aboutit non seulement à la réduction de l’homme  au rang des animaux ( négation de l’âme immortelle et de l’hypostase) mais à une atteinte au mystère même de l'Incarnation, de la naissance dans la chair du Verbe . Ne tuons nous pas à leur naissance une portée de chatons pour n’en conservé qu’un seul, sans état d’âme?  
Le nazisme prônait  cette doctrine qui consistait à supprimer tous les handicapés de naissances que ce soit  dès leur naissance ou plus tard, comme cela a été organisé dans des cliniques “spécialisées”.
L’homme en est réduit à la prophétie de l’épitre de Jude 19 “ ce sont ces êtres psychique qui n’ont plus d’esprit” , mais bien entendu à cette part du divin déposé dans l’homme comme “icône de Dieu” qui est niée et détruite dans cet action abominable. Mais reconnaissons que l’avortement rend “invisible” le même assassinat :  la mère ne voit pas son enfant qui est pourtant en elle,   et parce que l’enfant  n’a pas de statut légal, dans notre législation, avant de naître; alors qu’il est dès l’instant de sa conception doté de son Hypostase et de son âme. Pour les chrétiens que nous sommes, le Mystère de l’Incarnation commence dès l’Annonciation et le Verbe qui prend chair dans le sein de la Théotokos assume tous les âges de son humanité  en passant par le stade humain d’embryon,  à celui dans sa naissance  dans la Grotte de Bethléem de petit enfant puis toutes les étapes de sa croissance comme enfant adolescent et adulte. Nous ne pouvons pas dire que le Christ n’est pas pleinement homme dans le sein de Sa Mère, dès les premiers instants de sa conception par l’Esprit Saint. Nous ne pouvons pas dire d’avantage qu’un embryon n’est pas pleinement humain  dans l’âge qui est le sien dans le premier instant de vie qui est le sien et dans toutes les étapes suivantes. Nous portons atteinte non seulement à l’homme mais également à l’humanité dont s’est revêtu le Christ. On ne peut être chrétien et accepter cette abomination, car elle nie à la fois la caractère unique de chaque homme créé par Dieu, et porte atteinte au contenu de l’Incarnation dans laquelle le Verbe  qui comme je le disais il y a quelques ligne assume tous les âges de l’homme.

Sans oublier le principal pour une mère qui tout en avortant, ne peut s’empêcher d’aimer l’enfant qu’elle porte en elle :   lutter contre la chair  de sa chair, s’abstraire artificiellement de cet amour qu’elle ressent de toute sa chair et de toute son âme, s’amputer d’elle même de cette partie, à cet instant la plus importante d’elle.

Quand à la Mère de Dieu dès les premiers instants de la Vie au de là de sa vie en elle murmurait le doux nom de Jésus  qu’elle adressait pourtant à l’embryon qui était en elle, le Verbe Chair…

 


+Métropolite Michel Laroche
  

Dialog despre învăţătura Rugăciunii Euharistice a Numelui lui Iisus, cu stareţul Cleopa de la Sihăstria

Traduit par Madame Mihaela Mihăilă ( La version française se trouve sur ce Blog à la date du 12 03 2010)

Vreau să relatez aici învăţătura, sau, mai bine zis, Tradiţia pe care mi-a transmis-o, acum mai bine de patruzeci de ani, în 1973, la Mănăstirea Sihăstria, părintele Cleopa (traducea părintele Petrioniu, însă ar fi putut şi Sfinţia Sa să dea întocmai aceleaşi învăţăminte). Aş vrea să prezint cadrul acestei convorbiri, ale cărei impresii, atât spirituale, cât şi fizice, le mai păstrez încă în toată fiinţa mea. Părintele avea un ton grav în învăţămintele pe care le dădea în trapeză(1) sau în biserică. În schimb, când ne împărtăşea învăţăturile Sfinţiei Sale afară, pe munte, dincolo de mănăstire, ne aşeza pe nişte pături, ne dădea mere şi pâine şi îşi intercala poveţele duhovniceşti precise cu exemple de greşeli de care trebuia să ne ferim, pe care ni le prezenta cu umor, râzând şi bătându-se pe coapse, într-o pedagogie unică, pentru a ne vorbi mai pe înţeles şi pentru a nu ne simţi culpabilizaţi atunci când vorbea de greşeli duhovniceşti în care şi unii şi alţii căzusem deja, inevitabil(2). Nu am mai întâlnit niciodată o asemenea metodă pedagogică, la nici un duhovnic, în cei aproape patruzeci de ani care au urmat, din acea zi de neuitat, la Mănăstirea Sihăstriei din Moldova.
Fără îndoială, pentru că eram oaspetele mănăstirii şi nu eram acolo decât pentru vreo două săptămâni, iar cei alţi câţiva tineri rasofori stăteau de obicei mult mai mult la Sihăstria, în timpul predaniei Sfinţiei Sale, părintele Cleopa mi se adresa mai ales mie, în afară de momentele în care vorbea de greşeli şi de generalităţi: „Părinte Michel, după ce v-aţi împărtăşit, nu vă mai sustrag nevoile păstoririi, ca în parohia frăţiei voastre. Aici, la mănăstirea noastră, sunteţi liber. Retrageţi-vă de îndată ce puteţi, fără să vorbiţi cu nimeni, duceţi-vă singur în pădure, aşezaţi-vă pe un trunchi de copac şi rugaţi-vă Hristosului care se află în inima frăţiei-voastre prin Împărtăşania pe care aţi primit-o. Şi spuneţi-I în şoaptă Numele: «Iisuse, Iisuse, Iisuse.» Aşa să faceţi mâine dimineaţă(3). În felul acesta, dacă păstraţi atenţia inimii, veţi păstra aprinsă în dvs. candela sufletului cu uleiul binecuvântat al Duhului nedespărţit de Hristosul Euharistic care se află în dvs. Atât timp cât şoptiţi dulcele Nume al lui Iisus, Hristosul Euharistic rămâne în dvs. şi dvs. în El – o oră, o zi, o săptămână, o lună, un an… După cum spune Apostolul: «Duhul să nu-l stingeţi.»(4) Oare câţi oameni, după ce se împărtăşesc, nu-I pierd aproape imediat Prezenţa prin discuţii deşarte, uitând că Îl purtau în ei pe Hristos?”
Când, mai târziu, după mulţi ani, am descoperit opera unui mistic sirian uriaş, Ioan din Daliata, m-am oprit brusc în faţa acestui fragment, care relua experienţa interioară a părintelui Cleopa în privinţa Împărtăşaniei: „De ce primeşti tu preasfânta anafură asemenea cuiva care nu vede în ea strălucirea care vine de la Tatăl? De ce bei tu din cupa cu Sângele Mântuitorului nostru asemenea cuiva care nu înţelege că în timp ce o bea, ea se amestecă cu fiinţa lui, în Taina cuminecăturii? De ce consideri Sfintele Taine ca pe ceva în afara ta, când se cuvine să le priveşti ca fiind înăuntrul tău?”(5) Ioan din Daliata continuă apoi cu un adevărat imn de închinare la Hristosul interior: „Taina mea este a mea! Taina mea este a mea! Taina mea este atât a mea, cât şi a prietenilor mei! Căci desfătarea noastră este în noi, de vreme ce Împăratul nostru este înăuntrul nostru.”(6) Acelaşi sfat de păstrare a tăcerii pe care mi-o dăduse părintele Cleopa după primirea Hristosului Euharistic este exprimată de misticul sirian: „Închide-ţi porţile, Ierusalime, pentru ca Mirele tău să rămână înăuntrul tău! Ţine-ţi ferestrele închise, ca să adaste mireasma Sa.” (7)
Pentru părintele Cleopa, ca şi pentru Ioan din Daliata, este indispensabil ca după Împărtăşanie să te străduieşti să menţii o tăcere deplină a gândurilor, retrăgându-te pentru aceasta într-un loc izolat, unde, ferit de orice lucruri care ţi-ar distrage atenţia, să poţi trăi o adorare a Hristosului interior. Este bine să I te rogi Hristosului Euharistic în interiorul tău (8), după ce te-ai împărtăşit cu Preasfântul Său Trup şi Sânge.
Ideea centrală pe care o exprima părintele Cleopa era că după ce l-ai primit pe Hrisos înăuntrul tău, trebuie să-I întreţii prezenţa prin rugăciunea Numelui Său, asemenea unui foc aprins în vatră şi care se întreţine adăugând lemne peste el. Aici, lemnul care întreţine focul este Rugăciunea lui Iisus. Vatra este inima noastră. Atâta timp cât ne rugăm chemând numele lui Iisus, Hristosul Euharistic îşi păstrează aprins jarul duhovnicesc în inima noastră. Ioan din Daliata se referă la aceeaşi experienţă atunci când scrie: „Alimentează focul lui Iisus, pentru ca să se aprindă atunci când întâlneşte curăţia sufletului tău.”(9) Cel care reuşeşte să ajungă la această realitate harismatică devine un al doilea altar pe care stă Hristosul Euharistic: „Fericit e cel ce are altarul înăuntrul său şi îl are pe Sfântul Sfinţilor înăuntrul lui.” (10) Ioan din Daliata insistă şi asupra nevoii de a nu risca „stingerea acestui foc, lăsând să pătrundă în suflet ape străine” (11). Apele străine sunt gândurile lumeşti.
Părintele Cleopa îi cunoştea „pe de rost” pe toţi Părinţii Bisericii, el însuşi fiind unul din ei. Transmiţându-mi această învăţătură uitată despre Rugăciunea lui Iisus, el mergea la izvoare, atât în gândirea pură a Părinţilor isihaşti, cât şi în propria experienţă duhovnicească. Şi iată, abia după aproape patruzeci de ani, revin mai profund la învăţătura sa. Patruzeci de ani care mi-au permis să străbat pustiul acestei lumi şi să ajung acolo pe Muntele Horeb, unde mi-a fost transmisă Legea celor zece porunci ale Sfinţilor Părinţi, fără de care n-aş fi putut să-mi însuşesc învăţăturile părintelui Cleopa. Nemaivorbind de faptul că pentru a pune în aplicare învăţătura părintelui Cleopa, trebuia să cunosc toţi Părinţii Bisericii. În dimineaţa următoare, imediat după Liturghie, m-am dus pe munte, în sus, dincolo de mănăstire şi pentru prima oară în viaţa mea am început să-i spun în şoaptă, spontan, Hristosului Euharistic din inima mea: „Iisuse, Iisuse, dulcele meu Iisus.”
Însă pentru a mă plasa în Tradiţia de aproape două milenii a Sfinţilor Părinţi, trebuia să primesc din partea acestora aceeaşi învăţătură pe care o primise Părintele Cleopa, care citise în munţi toţi Părinţii pustiei şi ai Bisericii. Pentru a transmite într-o zi această învăţătură de foc, trebuia ca sufletul meu să fie îmbibat de gândirea Sfinţilor Părinţi. Pentru ca învăţătura părintelui să prindă rădăcini în mine, era nevoie să se presare pe solul meu sărac şi needucat mraniţa bogată a Tradiţiei Părinţilor isihaşti.
Părintele i-a adus orăşeanului care eram atunci prin educaţia mea, o altă învăţătură, care, la ora respectivă, m-a luat prin surprindere. E adevărat că nu mă întorsesem la credinţa strămoşilor mei bizantini decât cu nouă ani în urmă, iar cultura mea patristică făcea încă primii paşi: „Părinte Michel, o dată ajuns în pădure, uniţi-vă rugăciunea cu lauda naturii. Să nu credeţi că natura e nesimţitoare în faţa lui Dumnezeu: copacii, plantele, florile, iarba câmpului, toate îl laudă pe Domnul, aşa cum psalmodiem în fiecare noapte, la slujba Utreniei  (12) : «Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii»  (13). Corpurile cereşti şi astrele sunt şi ele chemate să-l laude pe Domnul: «Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El, cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri.»  (14) David îşi încheie chiar şi psalmii astfel: «Toată suflarea să laude pe Domnul»  (15). «Toată suflarea» înseamnă tot ce are viaţă de la Dumnezeu. Întreaga zidire căzută năzuieşte şi ea la Parusie  (16).» Iar Părintele adăugă: «Atunci când contemplaţi frumuseţea zidirii, gândiţi-vă că ea este o oglindire a incomparabilei frumuseţi dumnezeieşti şi daţi slavă Domnului pentru toată creaţia Lui, chiar dacă aceasta de aici este căzută şi mai puţin frumoasă decât cea din Rai, unde era perfectă. Contemplarea naturii face să izvorască din inimă o rugăciune dulce ca mierea.» Părintele Petroniu, care traducea, punându-se pe sine în umbră în faţa cuvântului inspirat al Părintelui Cleopa, dovedea, prin smerenia sa remarcabilă, că aceasta era şi practica duhovnicească a Sfinţiei Sale, atât în privinţa Rugăciunii euharistice a lui Iisus, cât şi în privinţa rugăciunii în natură. Prin aceşti doi oameni transfiguraţi prin Duh, aveam în faţă întreaga Tradiţie isihastă: Cuvântul şi tăcerea. Cuvântul Părintelui Cleopa şi tăcerea Părintelui Petroniu, care, prin însăşi smerenia lui, îmi dădea de înţeles că numai Părintele Cleopa vorbea. Erau la fel ca Moise şi Aaron.
Nici la ora aceea, nici acum, după toţi aceşti ani, nu am găsit în nici o lucrare contemporană despre rugăciunea isihastă aceste învăţăminte de foc ale Părintelui Cleopa despre Rugăciunea euharistică a Numelui lui Iisus şi rugăciunea în natură. Numai pe baza acestei transmiteri directe a Tradiţiei isihaste am regăsit mai apoi, la anumiţi Părinţi ai Bisericii şi la numeroşi alţi duhovnici această învăţătură. Mulţumesc, Părinte Cleopa, că ne-aţi descoperit faptul că izvorul autentic şi unic al Rugăciunii lui Iisus este Împărtăşirea Euharistică cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos. Fie ca prin mijlocirea Sfinţiei Voastre la tronul Sfintei Treimi mulţi credincioşi să fie îndrumaţi către practica Rugăciunii Euharistice a Numelui lui Iisus.  (17)
Am ezitat înainte de a scrie cele ce urmează, pentru că aceste două mărturii mă scot pe mine în evidenţă şi nu sunt „îmbrăcate” în caracterul universal al învăţămintelor preacuviosului părinte. Cu toate acestea, recitind celelalte relatări pe care le-am cules, referitoare la viaţa şi învăţăturile sfântului, nu am mai citit nimic asemănător, iar acest aspect al sfinţeniei sale pune într-o lumină nouă o formă importantă a harismelor pe care le avea părintele.
Cu ocazia aceleiaşi convorbiri, în timp ce stăteam aşezaţi pe pătura întinsă pe promontoriul de deasupra mănăstirii, părintele s-a oprit brusc din învăţătura pe care mi-o dădea, privindu-mă cu ochii lui profunzi, care aveau totodată o sclipire a bucuriei învierii: «Părinte Michel, dacă în timp ce practicaţi Rugăciunea lui Iisus, simţiţi o durere în inimă, aceasta se datorează unei atenţii prea mari a «nous»-ului  (18) asupra inimii; şi atunci nu trebuie să vă mai concentraţi atenţia pe inimă, ci” – arătă Părintele, punându-şi degetul la baza gâtului: „exact în acest loc, la baza gâtului. Altfel, riscaţi să vă afectaţi inima. Toţi monahii care practică Rugăciunea lui Iisus ştiu asta. Apoi, o dată ce a trecut durerea, îşi reîntorc atenţia asupra inimii.” Eu simţeam exact această durere chiar în momentul în care îmi vorbea părintele şi nu îndrăznisem să-l întreb despre asta în faţa celorlalţi monahi. Părintele îmi văzuse în suflet şi îşi dăduse seama de preocuparea mea duhovnicească. Însă convorbirea nu se terminase încă şi aveam să primesc o profeţie neliniştitoare, astăzi în mare parte înfăptuită, care avea să-mi contureze întregul curs al vieţii.
Îmi dau perfect seama că relatarea care urmează poate părea în afara subiectului şi fără legătură cu acest capitol despre Rugăciunea lui Iisus. Şi totuşi, tocmai prin primirea acestei învăţături de foc asupra Rugăciunii lui Iisus mi-a fost transmis acest lucru, şi nu în alt moment. Însuşi contextul acestei profeţii era invocarea Numelui lui Iisus.
Astăzi, după trecerea timpului, înţeleg mai bine că acest drum plin de încercări pe care mi-l anunţa părintele era inseparabil legat de învăţătura lui despre Rugăciunea lui Iisus. Profeţiile autentice sunt rareori agreabile. Mai mult, în momentul în care le auzim, nu dispunem de elementele din viaţa noastră care ne-ar ajuta să presimţim situaţiile descrise profetic. Totul pare ireal, imposibil de realizat şi totuşi, într-un destin consacrat slujirii lui Hristos, ca viaţa mea, previziunile cele mai pesimiste sunt cele mai verosimile. Sfânta Tereza de Avila, din Biserica Romano-Catolică, spunea, adresându-se lui Hristos într-o propoziţie plină de cutezanţă, dar nu lipsită de dragoste: „Doamne, când vedem cum te porţi cu prietenii Tăi, înţelegem de ce ai atât de puţini.” Cine a citit Minologhionul (Vieţile Sfinţilor), ştie că vieţile lor nu sunt decât nişte drumuri pline de încercări. Ca părintele Cleopa să-i prezică unui foarte tânăr preot un drum al crucii după ce i-a descoperit nişte puncte esenţiale despre rugăciunea isihastă, nu numai că nu părea fără legătură cu învăţătura lui, ci, dimpotrivă, făcea parte consubstanţială din ea. „Cel care cheamă Numele Celui Răstignit nu trebuie să se mire de faptul că existenţa şi carnea lui sunt marcate de urma Crucii Sale”, ar fi putut să-mi spună Părintele.
Însă pe vremea aceea, eu nu realizam acest lucru. Părintele mi-a spus: „Părinte Michel, va trebui să daţi mărturie despre credinţa ortodoxă a frăţiei voastre. Episcopul vostru este stăpânit de demonul teologiei false, care are rangul de «arhonte» în ierarhia iadului. El va relua teologia «trihotomismului», care a fost deja condamnată de Biserică. Domnul vă cere să vă opuneţi învăţăturii sale. Veţi avea mult de suferit, veţi trece prin multe încercări din cauza acestei lupte. Calea frăţiei voastre vă va duce la singurătate, însă tocmai prin aceste suferinţe vă va curăţi Hristos de păcatele dvs. Iar suferinţele frăţiei voastre sunt necesare şi pentru curăţirea Bisericii Ortodoxe Franceze, care nu s-a născut încă şi care se va naşte, într-o zi.”
Nu cunoşteam nici una din noţiunile la care făcea aluzie părintele; nici cea a trihotomismului  (19), nici ce era acela un „arhonte”  (20). Şi eram îngrozit numai la gândul de a combate nu numai o doctrină despre care nu ştiam nimic, ci şi un episcop pe care-l respectam şi-l iubeam. De asemenea, aveam destul bun-simţ să-mi dau seama că deşi aş fi avut argumente teologice convingătoare, angajându-mă într-o luptă deschisă împotriva unui episcop mi-aş fi atras ani de-a rândul neîncrederea întregului episcopat ortodox pentru îndrăzneala de a fi pus sub semnul întrebării unul dintre ei, fapt care, ulterior, s-a şi confirmat. I-am răspuns părintelui, ştiind că era puţin probabil ca reputaţia sfinţeniei lui să lase loc erorii: „Am să mă supun Sfinţiei Voastre, Părinte şi am să denunţ în parohia mea învăţătura greşită a episcopului, de îndată ce acesta o va rosti.” Părintele Cleopa ridică tonul şi-mi spuse cu mânie: „Demonul e cel care vă inspiră această teamă şi acest răspuns. Trebuie să daţi mărturie nu numai în parohia frăţiei voastre, ci şi în faţa conştiinţei întregii Biserici Ortodoxe”. Şi adăugă acest cuvânt, care mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna: „Mai bine să scandalizezi oamenii prin cuvânt, decât să-L scandalizezi pe Dumnezeu prin tăcere!” Îmi explică apoi în ce consta erezia trihotomismului, indicându-mi operele Părinţilor Bisericii, pe care le cunoştea la perfecţie şi care mă puteau instrui în privinţa antropologiei patristice, pe care nu o cunoşteam, pentru a mă pregăti pentru o luptă viitoare, care a venit peste câţiva ani, în 1975-1976.
Părintele adăugă: „În această mărturisire a Adevărului, pe care v-o cere Domnul, un păcătos, dumneavoastră, sunteţi cel care daţi mărturie despre Adevărul perfect, care este Hristos. Invocând Numele Domnului în timp ce veţi da mărturie despre Adevărul care este Hristos, Adevărul Însuşi vă va curăţi prin încercările care vor apărea în urma mărturisirii pe care o veţi face despre Credinţa Ortodoxă”. Această discuţie, această profeţie parţial împlinită m-au făcut să iau în viaţa mea din Biserica Ortodoxă, căi pe „de-a dreptul” pe care n-aş fi vrut să le iau.  (21) Această mărturie a mea ar fi incompletă dacă n-aş menţiona smerenia absolută a Părintelui Petroniu, unicul traducător al tuturor acestor convorbiri, care îl plasau în postura lui Aaron faţă de Moise. Din cauză că Moise era bâlbâit, Aaron era cel care declama poporului evreu cuvintele inspirate pe care Moise i le spunea la ureche. În cazul nostru, faptul că eu nu cunoşteam limba română îl obliga pe părintele Cleopa să „treacă” prin părintele Petroniu pentru a comunica cu mine. Astăzi îmi este imposibil să nu-i atribui decât Părintelui Cleopa cuvintele pe care le-am primit atunci, pentru că deseori – lucru pe care nu l-am mai relatat în naraţiunea mea – părintele Petroniu îmi explica gândirea părintelui despre Rugăciunea lui Iisus şi mai ales atunci când a venit vorba despre profeţie, care m-a tulburat mult. Însă cred cu tărie că şi fără această necesitate de moment, cei doi erau asemenea sfinţilor Varsanufie şi Ioan din Gaza, care aveau un singur Duh.
Peste patru ani, în vara lui 1977, întorcându-mă la Sihăstria, l-am revăzut pe părintele Clepa, iar Sfinţia Sa a mai adăugat o dimensiune învăţăturii sale. Este poate util să amintesc circumstanţele acelei revederi. La prima mea şedere la mănăstire, venisem efectiv pentru a petrece puţin timp acolo şi pentru a-l cunoaşte pe părinte, de care auzisem ca despre un om harismatic, cu darul profeţiei.
A doua şi ultima mea întrevedere cu Părintele a fost diferită. Eram însoţit de nişte enoriaşi pe care îi adusesem să viziteze mănăstirile din Moldova şi eram doar în trecere prin Sihăstria. Părintele Petroniu era deja la Bucureşti, pe punctul de a pleca la Muntele Athos. Enoriaşii care mă însoţeau, şi ei la fel de doritori să-l cunoască pe părinte, făceau, prin prezenţa lor, imposibilă intimitatea pe care avusesem privilegiul să o cunosc alături de părintele Cleopa. Aveam la mine o scrisoare de redomandare pentru toate mănăstirile din România, din partea Mitropolitului Antonie Ploieşteanul  (22), pe vremea aceea episcop vicar patriarhal al României, care îmi conferea statutul de vizitator oficial. Când l-am întrebat pe stareţul mănăstirii dacă îl pot vedea pe Părintele Cleopa, adăugând că în nici un caz nu doream să fie deranjat, din păcate abia acum este clar pentru mine că era aproape imposibil pentru părintele stareţ să-mi refuze cererea. Aşa că s-au dus să-l caute pe părinte. Acesta a sosit şi nu a părut să mă recunoască, deşi m-am prezentat Sfinţiei Sale aducându-i aminte de ultima şi prima mea întâlnire cu dânsul. Un monah tânăr care era de faţă, traducea. Cei doi enoriaşi care mă însoţeau au primit binecuvântarea părintelui, ne-a spus să ne aşezăm şi, dintr-o dată, fără nici o tranziţie, mi s-a adresat direct: „Părinte Michel, nu ne putem împărtăşi întotdeauna în timpul dumnezeieştii liturghii, fie din cauză că nu ne-am pregătit, fie din alte motive. Există cuminecarea dorinţei: Hristosul prezent în Altar în Trupul şi Sângele Lui umple tot şi toate cu Prezenţa Sa şi comunică în fiecare suflet viaţa Sa dătătoare de viaţă în Duhul Sfânt, de la începutul şi până la sfârşitul dumnezeieştii liturghii. Toţi participanţii la dumnezeiasca liturghie, chiar dacă nu se împărtăşesc fizic din Hristosul prezent în altar, se împărtăşesc în mod nevăzut cu Hristosul din Duhul Sfânt din adâncul inimii lor. Nu există porţiune din liturghie care să nu fie locuită de Hristos”. Părintele nu mi-a mai vorbit în ziua aceea despre Rugăciunea lui Iisus, dar acest lucru se subînţelegea.
În Biserica Ortodoxă nu există împărtăşire frecventă. Înainte de a se împărtăşi, credincioşii trebuie să ţină un post complet de trei zile şi trebuie să fie spovediţi. Aceste prevederi fac împărtăşirea dificilă. În comunităţile din diaspora, deşi spovedeania este în continuare obligatorie, din ce în ce mai mulţi preoţi de parohie admit deasa împărtăşire şi nu cer decât un post din seara din ajun. Însă în România, la fel ca în Grecia sau în Rusia, împărtăşirea este rară, fiind rezervată sărbătorilor mari, precum Paştele. În acest context îmi transmitea părintele Cleopa învăţătura sa. Un alt mare duhovnic român, care şi-a încheiat viaţa la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti, unde mergeam şi stăteam de fiecare dată cu Sfinţia Sa mai multe săptămâni  (23), şi care a fost cu adevărat părintele meu spiritual, Părintele Benedict Ghiuş, era mânhit de această practică, despre care spunea că „îi privează pe credincioşi de forţa lui Hristos, căci numai El se poate opune păcatului şi îi poate curăţi de greşelile lor, după cum spunem după ce ne împărtăşim: „Iată S-a atins de buzele mele şi va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele mă va curăţi”. Preoţilor nu li se cere postul de trei zile, căci fără împărtăşanie, aceştia n-ar putea sluji. Cred că în ziua de astăzi ar trebui aplicată aceeaşi regulă de postire atât pentru credincioşi, cât şi pentru preoţi”. De notat că mulţi Părinţi isihaşti s-au pronunţat în cadrul Bisericii Ortodoxe în favoarea împărtăşaniei frecvente. Cuviosul Ieronim al Eghinei, de exemplu, recomanda împărtăşirea de două ori pe lună, ceea ce în Grecia ar fi foarte des. Această învăţătură are coerenţă cu Rugăciunea lui Iisus: căci avându-l pe Hristos în noi, prezent acolo prin Trupul şi Sângele Lui, ne adresăm Lui, şoptind: „Iisuse, Iisuse, Iisuse”.
La ora respectivă, am interpretat cuvintele părintelui Cleopa în singurul mod pe care tocmai l-am arătat. Însă cuvintele semănate în Duhul Sfânt îşi fac drum în sufletul nostru şi întocmai ca un grăunte pus în pământ, cresc acolo, ajungând uneori un arbore mare. De fapt, la vremea aceea eu nu eram capabil să înţeleg gândirea atât de înaltă a părintelui, experienţa sa petrecută în „pustiul” munţilor şi pădurilor Moldovei, acolo unde, asemenea asceţilor din deşert, stătuse luni întregi departe de slujbele liturghiei şi totuşi atât de aproape de ele cu mintea, într-o comuniune de dorinţă, care la el era nedespărţită de şoptirea dulce a Rugăciunii lui Iisus.
Mai târziu am înţeles că părintele „mă aştepta”. Şi că nu voise, de faţă cu ceilalţi doi oaspeţi, să marcheze printr-o atitudine, fie şi pur amicală, vreo legătură spirituală cu mine. Însă învăţăturile pe care mi le-a transmis în acele zile memorabile s-au înscris pentru totdeauna în adâncul inimii mele. 
Dându-mi aceste învăţături, părintele Cleopa mi-a deschis sufletul spre contemplarea tainelor, care s-au descoperit nu dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce mă străduiam să pun în aplicare cuvintele sale inspirate. 
Mai târziu, citind viaţa Sfintei Maria Egipteanca, am găsit, reunite la o singură persoană, cele două învăţături ale părintelui despre Rugăciunea lui Iisus şi comuniunea de dorinţă. 
Maria Egipteanca cunoscuse această comuniune de dorinţă în timpul celor patruzeci de ani de singurătate petrecuţi în deşert, unde, când l-a întâlnit, în sfârşit, prin providenţa divină, pe Avva Zosima, care se retrăsese în pustiu în timpul Postului Mare pentru a se pregăti de Paşti, l-a rugat să revină anul următor în acelaşi loc, pentru a-i aduce Trupul şi Sângele lui Hristos şi a se putea împărtăşi. În dorinţa ei de a-L primi în suflet pe Hristos, oare cât nu va fi murmurat Maria Egipteanca – şi, fără îndoială, cât nu va fi strigat ea? – în pustie, de-a lungul celor patruzeci de ani, dorinţa ei după Hristosul Euharistic: „Iisuse, Iisuse, Iisuse”! Ea îşi lua această forţă din împărtăşirea euharistică pe care o primise după convertirea la Hristos, înainte de a pleca pentru totdeauna în deşert. Timp de patruzeci de ani, menţinuse prezenţa dumnezeiască a Hristosului Euharistic în locul cel mai adânc al inimii ei, prin însăşi dorinţa ea de a-L primi din nou. Striga: „Iisuse, Iisuse, Iisuse”, vărsând şiroaie de lacrimi, nu numai pentru păcatele ei, ci şi din cauza acestei dorinţe noi, care îi ardea în continuu inima.
Deşi e tăcută în privinţa doctrinei care leagă Rugăciunea lui Iisus de Împărtăşanie, Biserica Ortodoxă a „infuzat” această învăţătură în rândul tuturor credincioşilor ei prin pravilele de rugăciuni pregătitoare, pe care orice credincios, monah, diacon, preot, episcop trebuie să le citească în ajunul şi chiar în dimineaţa zilei în care, după spovedanie, se pregăteşte să se împărtăşească. Unii isihaşti spun în fiecare zi aceste rugăciuni, în săptămânile care preced ziua în care se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Iisus. Astfel, invocarea permanentă a Numelui lui Iisus pe care o fac aceştia se bazează atât pe Hristosul Euharistic prezent în ei din ziua în care s-au împărtăşit, cât şi pe dorinţa lor arzătoare de a-I reînnoi Prezenţa în ei printr-o nouă împărtăşanie.
Dorim să menţionăm aici câteva din aceste rugăciuni, care spun foarte multe despre legătura harismatică – chiar ontologică – dintre invocarea Numelui lui Iisus şi Euharistie.
De exemplu, „Canonul Preadulcelui Iisus” al monahului Teoctist începe astfel:
„Iisuse Hristoase Cel Preadulce,
Iisuse îndelung-răbdătorule, vindecă rănile sufletului meu.
Iisuse Cel plin de bunătate, umple inima mea de dulceaţă.
Iisuse, mă rog Ţie fierbinte,
Mântuieşte-mă şi Te voi preaslăvi.”
Acest canon este compus din opt cântări, care au toate în vedere Împărtăşania Euharistică şi care, în acest sens, îl fac pe cititor să invoce, într-un fel de rugăciune permanentă, „dulcele Nume al lui Iisus”. Ceea ce este important de subliniat este că invocarea „dulcelui Nume al lui Iisus” are ca unic ţel unirea, prin împărtăşirea euharistică, a celui care se roagă astfel, cu Iisus Hristos Cel Euharistic.
Noţiunea de dorinţă, proprie isihaştilor, autori ai multor rugăciuni asemănătoare cu cele menţionate aici, se regăseşte în rugăciunea finală dintr-unul din aceste canoane, care, de fapt, este opera Sf. Isaac Sirul:
„Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru,
Tu, care cu Pătimirea Ta mi-ai vindecat patimile,
Şi care prin rănile Tale mi le-ai închis pe-ale mele,
Dă-mi mie, celui care mult am păcătuit în faţa Ta,
Lacrimi de pocăinţă.
Uneşte-te cu trupul meu prin Trupul Tău cel dătător de viaţă
Şi îndulceşte-mi sufletul prin Preacuratul Tău Sânge, îndepărtând amărăciunea cu care l-a adăpat vrăjmaşul (…),
Numără-mă cu oile turmei Tale alese; hrăneşte-mă împreună cu ele pe pajiştea Sfintelor Tale Taine  (24), pentru rugăciunile Precuratei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.”
Textele de acest fel sunt nenumărate în comunităţile monahale ortodoxe. Deşi aceste canoane nu sunt însoţite de nici o doctrină pe tema unirii Numelui lui Iisus cu Împărtăşania, aşa cum a fost învăţătura pe care am primit-o verbal de la Părintele Cleopa, ele constituie bătăile de inimă ale Bisericii Ortodoxe, alături de chemarea în şoaptă a „dulcelui Nume al lui Iisus” şi „gravarea” nevăzută [în suflet] a acestuia.
Nu ştiu dacă această tradiţie s-a păstrat până astăzi, însă pe vremea ucenicului Sf. Siluan Athonitul, părintele Sofronie (în a cărui mănăstire din Maldon, Anglia – cu hramul Sf. Ioan Botezătorul – am stat, într-o vizită pe care am făcut-o acolo cu peste treizeci de ani în urmă) ştiu că toate rugăciunile pregătitoare împărtăşaniei, inclusiv Utrenia, fuseseră înlocuite doar de chemarea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, aşa cum este şi acum tradiţia în unele schituri din Muntele Athos, aceasta fiind un obicei provenit direct din practica duhovnicească a Sf. Siluan Athonitul.
Sf. Isihie din Batos  (25) ne vorbeşte clar despre această noţiune a dorinţei de foc în rugăciunea euharistică a Numelui lui Iisus: „Să facem cu adevărat lucrarea invocării Domnului nostru Iisus Hristos – această lucrare care se reia mereu, chemând, cu inimă de foc, Sfântul Nume al lui Iisus, pentru a ne cumineca cu El.”
În acel ultim an al vieţii ei, aşteptând venirea Avvăi Zosima, care-i aducea Sfintele Taine, pe care în sfârşit avea să le primească, Sf. Maria Egipteanca murmura, cu o dorinţă îndoită de a-L primi prin Trupul şi Sângele Lui şi de a părăsi această carne moartă cu care era îmbrăcată, pentru a-şi avânta sufletul în sfârşit eliberat, către Mirele Cel Ceresc, cu inima plină de dragoste nebună şi murmurându-i: „Iisuse, Iisuse, Iisuse”.
Ceea ce dorim să subliniem în această lucrare este faptul că Tradiţia nescrisă continuă şi în zilele noastre să-şi reverse şuvoaiele de apă vie ale Iordanului ei spiritual în mănăstirile ortodoxe, mai ales în rândul monahilor care trăiesc acolo şi, uneori, în chip minunat şi în câte un oaspete trecător, în căutarea unor poveţe duhovniceşti sau a sensului vieţii sale. Publicarea textelor Filocaliei, oricât de importantă este ea, nu va înlocui niciodată învăţătura directă a acestor experimentatori ai harului, care au primit la rândul lor această tradiţie de la alţi părinţi, într-un proces neîntrerupt de la Apostoli încoace.
Pe cei care s-ar tulbura la gândul că asemenea învăţături înalte, precum cele menţionate în acest capitol, au putut fi transmise unui foarte tânăr preot de mir, aflat în trecere printr-o mănăstire, care nu dispunea de nici o experienţă sau capacitate duhovnicească deosebită şi nu unor ucenici direcţi ai acestor mari duhovnici, care cu siguranţă aveau mai mult decât el înclinaţiile duhovniceşti necesare primirii unor astfel de învăţături, îi trimitem la exemplul lui Motovilov. Acesta a primit, nefiind la ora aceea nici monah, nici preot, nici ucenic apropiat al Sf. Serafim de Sarov (1759-1833)  (26), revelaţia cea mai înaltă a învăţăturii acestuia despre dobândirea Duhului Sfânt, prin vederea luminii necreate, împreună cu sfântul, care era transfigurat. Domnul este Cel care rânduieşte în iconomia Lui asemenea evenimente de neînţeles pentru inteligenţa omenească.  (27)
După cum spuneam mai devreme, Nicetas Stethatos (1000-1090), ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1024) în ultima parte a vieţii acestuia – pe care l-a întâlnit abia în 1020, cu numai patru ani înainte de săvârşirea sfântului – a primit din partea preacuviosului scrierile acestuia, care nu fuseseră difuzate niciodată în timpul vieţii acestuia, cu sarcina de a le publica. Această publicare nu a avut loc decât după naşterea în Cer a Sfântului Simeon.
În ce priveşte răspândirea mesajului Sfântului Serafim de Sarov, acesta i-a prezis lui Motolivov că ea se va face prin intermediul lui şi că mesajul va fi transmis în întreaga lume. Eveniment cu atât mai improbabil, cu cât se ştie că Motolivov nu a transcris decât după câţiva ani convorbirea lui cu Sf. Serafim, cu o scris aproape ilizibil şi că abia după moartea lui, soţia lui, care a găsit manuscrisul în pod, a făcut apel la scriitorul şi editorul Serghei Nilus  (28) pentru a descifra textul şi a o ajuta să-l publice.
Să nu credem că de la începutul vieţii monahale şi anahoretice, această rugăciune a fost rezervată doar călugărilor. Deja, citim într-o scrisoare adresată unui mirean, cu care Sf. Varsanufie din Gaza întreţinea o corespondenţă din chilia lui, unde trăia ca anahoret, nu departe de celălalt Bătrân (în greacă, gheronda)  (29), Sf. Ioan din Gaza: „De asemenea, cheamă Sfântul Nume al lui Iisus, spunând: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine.”  (30) Formularea „spunând Doamne Iisuse...” arată faptul că era vorba aici de o rugăciune cunoscută şi uzuală, a cărei utilizare era bine stabilită.
Aş vrea să închei acest capitol cu o altă învăţătură, a celuilalt mare duhovnic român, părintele Petroniu, a cărui voce blândă se împleteşte în memoria mea cu cea a celui care avea un singur duh cu el, părintele Cleopa: „Părinte Michel, priviţi în jurul dumneavoastră, în această mănăstire (era duminică şi eram în faţa uşii bisericii principale a mănăstirii, unde se înghesuiau numeroşi credincioşi), uitaţi-vă la toţi aceşti credincioşi care vin aici să se roage. Puţine lucruri ne deosebesc de ei pe noi, călugării. Noi avem ascezele noastre, ei le au pe ale lor. Sunt ţărani şi duc şi ei o viaţă grea, la fel ca noi. Ţin aceleaşi posturi ca noi, participă la aceleaşi slujbe ca noi. Şi o să fiţi surprins: toţi practică Rugăciunea lui Iisus şi vin să se verifice, căutând sfatul mohanilor mai încercaţi în această rugăciune. Nu există decât o singură diferenţă între noi: ei cunosc căsătoria, iar noi suntem călugări. Este singura diferenţă. Şi mulţi sunt sfinţi.”  (31)
De notat că la popoarele ortodoxe, majoritatea practicanţilor sunt toţi ataşaţi unei anume mănăstiri, unde îşi au părintele duhovnic (acel pneumatikos (32)), care îi spovedeşte şi le urmăreşte viaţa duhovnicească, fapt care nu are loc fără unele probleme cu preoţii de mir din oraşe si sate, care, de multe ori, nu văd bine această „concurenţă”  (33). Însă aceasta este o tradiţie care vine de la începuturile Bisericii, iar pustnicii au atras întotdeauna, fără să caute acest lucru, credincioşii din oraşe. Sf. Simeon Noul Teolog scrie acest lucru în operele sale; el avea ucenici mireni din Constantinopol, pe care îi considera ca având o viaţă duhovnicească uneori mai înaltă decât cea a călugărilor. Observăm acelaşi fenomen în scrierile Sfinţilor Ioan şi Varsanufie de Gaza, apoi mai târziu, în operele ucenicului lor, Sf. Doroteu de Gaza. Da! „Fie Numele Tău preaslăvit” înseamnă pentru ei toţi slăvirea Numelui lui Iisus prin rugăciunea făcută în templul nostru interior, după cuvântul Apostolului: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui”.  (34)Şi după acest alt cuvânt: „Ca să se preaslăvească în voi numele Domnului nostru Iisus şi voi întru el”  (35). Aceste cuvinte ale Apostolului dovedesc clar că el invoca permanent Numele lui Iisus şi că le cerea ucenicilor lui să practice şi ei acest lucru. Tocmai în aceasta rezidă taina preaslăvirii Numelui; căci Apostolul s-ar fi putut exprima la fel de bine într-un mod sinonimic, spunând: „Numele Domnului nostru Iisus va fi sfinţit în voi şi voi în El.”
Să ne aducem aminte de cuvântul Domnului, redat de Apostol, după ce îl implora pe Hristos: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: «Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.»  (36) Aşadar, nu este ceva neobişnuit, în cadrul Tradiţiei, ca oamenii slabi şi păcătoşi, aflaţi sub jugul unui ghimpe implantat în trup, să fie martorii şi primitorii puterii lui Dumnezeu.
1 1Trapeză: refectoriul monahilor, care în general este acoperit de fresce reprezentând scene din viaţa lui Hristos sau a Părinţilor Bisericii. Călugării mănâncă aici în linişte, ascultând lectura vieţii unui sfânt sau a mai multor sfinţi ai zilei, text citit din Minologhion (sau Vieţile Sfinţilor).
2 2 Monahii nu râd niciodată. Râsul este considerat în viaţa monahală ca un semn de relaxare duhovnicească. Părintele Cleopa râdea din compasiune. Însă şi umorul face parte din învăţătura marilor duhovnici: în viaţa Sf. Ambrozie de la Optina, ni se spune cum sfântul, care îl invitase într-o iarnă pe un monah (care, din vanitate, a pretins că este bolnav, pentru a nu veni) împreună cu alţi monahi, pentru a asculta învăţăturile sfântului, le-a spus unor monahi mai tineri să-l care, pentru a nu călca prin zăpadă şi astfel «să-i nu-i fie rece la picioare». La mijlocul drumului, la îndrumarea sfântului, monahii îi dau drumul în zăpadă. În acea seară, au fost mai mult decât zâmbete…
3 3 Sfânta Liturghie se slujeşte în mănăstiri în fiecare dimineaţă. Când am vizitat Sihăstria în 1973, Utrenia se slujea seara.
4 4 Tes. V, 19
5 5 Ioan din Daliata, «Omilia» XII bis H. 20, col. 1, «Învăţătura spirituală a lui Ioan din Daliata», de Robert Beuley, p. 177, ed. Beauchesne, Paris, 1990
6 6 «Colecţia de scrisori a Sf. Ioan din Daliata», de Robert Beuley. Patrologia Orientalis, T. XXXIX, fasc. 3, nr. 180, scrisoarea 36, p. 401-403, vers. 2, ed. BREPOLS, Belgia, 1978
7 7 Ibidem
8 8 Există aici un decalaj clar între Tradiţia isihastă a adorării Hristosului interior, aşa cum este relatată ea aici şi cea din Tradiţia Bisericii Catolice, de adorare a Sfintei Taine prezentă în ostia sfinţită, pusă într-un ostensoriu.
9 9 Ioan din Daliata, ibidem, Scrisoarea 15, vers. 8, p. 351
10 10  Ibidem, Scrisoarea 36, p. 401-403, vers. 5
11 11 Ibidem
12 Orthros (ορθρος): utrenie, slujbă care are loc, în general, dimineaţa devreme, dar care în unele mănăstiri se slujeşte seara, înainte de asfinţit.
13 Ps CXLVIII (48), 9
14 Ps CXLVIII (48), 3 şi 4
15 Ps CL (50) 5
16 Parusie, în greacă, παρουσια, termen din teologia ortodoxă care înseamnă atât cea de-a doua venire a lui Hristos, cât şi regenerarea naturii căzute în natură (ουσια) nestricăcioasă şi transfigurată, paradisiacă.
17 Recomand lectura unei lucrări despre acest mare duhovnic : «Le Père Cléopas» («Părintele Cleopa»), de părintele Ioanichie Bălan, editura L’âge d’homme, Paris, 2003. 
18 A se vedea nota precedentă despre «nous» (în greacă, νους).
19 Erezie antropologică, condamnată de Biserica Ortodoxă la Conciliul din Atena din 18 decembrie 1878, care a excomunicat autorul acesteia (Apostolos Makrakis), care relua o temă veche. Trihotomismul înlocuieşte Duhul Sfânt din triada Epistolei lui Pavel (din Tesaloniceni V, 23 - «duhul, sufletul şi corpul») cu un duh creat, suprapus sufletului şi trupului; un fel de duh intermediar între Dumnezeu şi om. Sf. Ireneu, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie Palama, alături de o mulţime de alţi Părinţi, ne spun că în această triadă este vorba despre «ipostaza omului duhovnicesc, format din Duhul Sfânt, suflet şi corp». Încă de la botez, omul este cel despre care vorbeşte Pavel, înveşmântat în harul Sfântului Duh, în suflet şi în corp.
20Arhonte: demnitate însoţită de un oficiu, în Imperiul Bizantin, atribuită în cadrul Patriarhiei Constantinopolelui, în catedrala Aghia Sophia, clericilor, adesea diaconi, însă a căror autoritate era cu mult peste cea a preoţilor. Ei sunt cei care gestionau finanţele patriarhiei, iar alţii erau verigile de legătură dintre împărat şi patriarh.  
(21) Sfântul Sinod al României a condamnat doctrina episcopului respectiv în urma unui apel scris al autorului, bazat pe un studiu al Părinţilor Bisericii, inspirat de Părintele Cleopa, în 1976.
(22) Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005), care a fost mai apoi mitropolit al Ardealului, era un fost călugăr de la Sihăstria şi ucenic al Părintelui Cleopa. El însuşi mi-a relatat evenimente din viaţa părintelui, la care fusese martor în mănăstire, şi care nu au fost publicate decât după zeci de ani mai târziu, după adormirea întru Domnul a părintelui. Părintele Antonie avea o admiraţie la fel de mare şi pentru părintele Petroniu, care a devenit stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos.
1975, 1976, 1977; ultima mea întrevedere cu Părintele a fost în 1978, pentru o singură zi.
24 Adică Împărtăşania.
25 Batos (în greacă, βατος): tufiş, termen care face trimitere la Rugul Aprins din Muntele Sinai. Isihie (sec. al VII-lea) a fost egumenul mănăstirii Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, construită, conform Tradiţiei, în apropierea locului în care i-a apărut lui Moise Rugul Aprins, de la care mănăstirea şi-a luat numele de «Batos» («a Rugului»).   
26 El a devenit ucenicul cel mai râvnitor al Sf. Serafim de Sarov şi ocrotitorul monahiilor „Morii”, foarte dragi sufletului sfântului, după acea revelaţie care a urmat vindecării lui miraculoase dintr-o paralizie.
27 Părerea noastră este că părintele Cleopa sesizase că într-o zi îi voi publica învăţătura sa singulară despre Rugăciunea euharistică a Numelui lui Iisus.
28 Îi datorăm istoriei Bisericii o tristă realitate: este acelaşi Serghei Nilus care a publicat falsa istorie antisemită, «Protocoalele înţelepţilor Sionului».
29 În greacă: gerontos (Γεροντος).
30 «Varsanufie şi Ioan de Gaza. Corespondenţă», N° 446, p. 302, editura Solesmes, 1972
31 Cuvinte care mi-au fost spuse în iulie-august 1973.
32 Greacă: pneumatikos (πνευματικος), din πνευμα – duh, spirit
33 Foarte mulţi preoţi români se plângeau de această tradiţie, spunându-mi că penitenţele (canoanele) date de ieromonahi nu pot fi aplicate în viaţa mirenească, şi că adesea, credincioşii veneau la preotul lor paroh pentru micşorarea canonului. Pe de altă parte, subliniau şi faptul că nu este nici bine şi nici corect să ai doi duhovnici, care automat vor da sfaturi diferite şi uneori, opuse. Aceşti preoţi îmi spuneau: «Doi medici riscă să-i dea aceleiaşi persoane medicamente care, luate separat, sunt bune, dar care amestecate, pot fi mortale». Însă fondul chestiunii nu era abordat corect de către aceşti preoţi, altfel remarcabili şi ale căror învăţăminte asupra vieţii duhovniceşti de zi cu zi erau juste – pentru că nici unul din cei care mi-au vorbit astfel nu practicau Rugăciunea lui Iisus. Pe de altă parte, preoţii de mir cu care am discutat şi care practicau Rugăciunea lui Iisus, dimpotrivă, îşi încurajau enoriaşii să stea perioade lungi în mănăstiri, pentru a beneficia de sfaturile unui duhovnic în privinţa practicii Rugăciunii lui Iisus.
34 Rom. X, 13
35 II Tes. I, 12
36 II Cor. XII, 7-9

Pe drumul Învierii 

Î.P.S. Michel, Mitropolitul Parisului 

(Patriarhia Kievului)

Traduit par Madame 

Mihaela Mihăilă

„Să iertăm toate, pentru Înviere si asa să strigăm: Hristos a înviat din morti, cu moartea pre moarte călcând; si celor din morminte, viată dăruindu-le.”

Cu duminica vamesului si fariseului se deschide perioada de adâncă trăire duhovnicească a Triodului Postului Mare, în care ne pregătim cu totii, în interiorul nostru, pentru jertfa de bună voie a postului, străduindu-ne să găsim căile pocăintei (metanoiei), părerea de rău pentru neputintele noastre, în nădejdea iertării fără de margini a lui Hristos Cel Răstignit. Atât perioada Triodului, cât si Postul Mare în sine au ca perspectivă învierea dinăuntrul sufletului credinciosului, întru primenirea acestuia si nasterea unui om înnoit, părtas al Învierii lui Hristos. În această perioadă a Triodului, sufletul moare de bună voie vietii întunecate pe care o ducea în această lume, pentru a învia într-o viată nouă, în care este învesmântat trupul luminos al Mântuitorului Înviat.  

Diversele posturi si privări la care omul se supune de bună voie nu există decât pentru a-i aminti acestuia limitele cărnii fată de viata Duhului, iar prin foamea si setea sa de alimentele pământesti care-i procură corpului viată, să-si constientizeze lipsa de foame si sete pentru hrana spirituală, care dă viată sufletului. Însă toate aceste posturi, toate aceste privări, toate aceste slujbe care se oficiază, cu citirea zilnică a Triodului, sunt cu totul inutile, dacă iertarea, pe care o cerem cu ardoare pentru păcatele noastre, nu este transpusă si în faptele noastre, într-o iertare care să se întindă asemenea uleiului tămăduitor pe rănile celui lăsat aproape să moară la marginea drumului – asa cum o face cu mărinimie bunul samarinean(Luca 10, 25:27). Fapta eternă transpusă de Hristos în această parabolă este iertarea universală, care face să treacă sufletul - pe jumătate mort din cauza păcatului - la Înviere si îl conduce la „han”, care simbolizează Biserica. Însă tocmai această faptă este cea pe care vă invităm să o priviti: acest străin, acest eretic – samarineanul, dusmanul ereditar al iudeilor, este ales de Hristos în parabola Lui pentru a reprezenta iertarea, care, pentru oameni, este expresia pământească desăvârsită a iubirii. Iertarea vrăjmasilor si rugăciunea pentru acestia sunt legate de iertarea universală a Hristosului de pe Cruce; o iertare atât a celor buni, cât si a celor răi si care le făgăduieste tuturor mântuirea, dacă vor crede în El, la fel cum i-a fost făgăduită si tâlharului de pe cruce. Da, vedem în acest act de o delicatete infinită, în acest gest de blândete, prin care bunul samarinean îl unge pe acest iudeu, care nu l-a iubit niciodată, cu uleiul iertării: uleiul care restaurează, uleiul care oferă arvuna tămăduirii dinăuntru, uleiul care ajută, împreună cu hangiul, la Învierea sufletului si trupului.

Postul nostru Mare nu ar avea nici un sens, ar fi o pierdere de timp dacă ne-am multumi doar să fim niste ritualisti, niste oameni care respectă zelosi niste reguli exterioare, întocmai ca acel preot si acel levit din parabolă, care au trecut mai departe, prefăcându-se că nu l-au văzut pe acest frate întins la pământ, pe jumătate mort, în drumul lor. Să ne oprim în fata acestui frate – acestei surori – care ne deranjează si să-i luăm în brate, să-i „urcăm” lângă noi (simbol al efortului care ni se cere în iertare, de „a lua asupra noastră” greselile celuilalt, de a te da înapoi pentru a-l pune pe celălalt înaintea ta) si să ungem cu uleiul iertării, alături de Bunul Samarinean, care este Hristos, rănile celui care ne-a rănit.

Pentru că atunci, făgăduinta pe care ne-o face Biserica în Troparul Învierii, în Cântarea a noua a Canonului Sfântului Ioan Damaschinul, va face să se reverse asupra noastră uleiul bucuriei: „să iertăm toate,  pentru Înviere”. 

Biserica Ortodoxă stăruie asupra faptului că Învierea lui Hristos este înscrisă în Taina Răstignirii Lui, pe care El a suferit-o de bună voie, pentru iertarea păcatelor noastre. „Si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri”. Această iertare absolută, pe care Hristos ne învată să o urmăm si pe care El a inclus-o în rugăciunea esentială, „Tatăl nostru”, îsi are izvorul în Cruce. Sfântul Ioan Damaschinul ar fi putut scrie: „să iertăm toate, pentru Răstignire”. Nu a făcut acest lucru, pentru că a sesizat faptul că Răstignirea si Crucea sunt două taine de nedespărtit, în care unul decurge din celălalt – Crucea fiind necesară venirii celeilalte: Răstignirea. Învierea îsi găseste sursa în Cruce, alături de Mormânt. Dacă suntem iertati prin Cruce, ni se cere totodată să exercităm si iertarea lui Hristos, în slava plină de lumină a Învierii. Există chiar si o sinonimie duhovnicească între termenii „înviere” si „iertare”. Iertarea înseamnă, pe pământ, exercitarea harului Învierii. Cel care iartă îsi înviază sufletul din păcat. Cel care iartă îsi sterge multimea păcatelor lui. Harul iertării nu lucrează decât dacă este exercitat fată de o altă persoană. Foarte multi crestini se roagă fierbinte Mântuitorului să le ierte „datoria”, uitând ei însisi să-si ierte aproapele si neglijând această rugăciune, care este si ea o poruncă absolută a Domnului: „si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri”. Încăpătânându-se să nu ierte, acesti crestini îsi închid singuri portile spre Cer si nu vor dobândi niciodată nici cea mai mică iertare pentru ei însisi. Desi milostenia, postul, respectarea regulilor Bisericii îl ajută pe om să-si curete păcatele, nu există nimic mai important decât iertarea. Iertarea ne face un altoi pe pomul Crucii, a cărei sevă spirituală este Învierea plină de lumină. 

„Să iertăm tot, în temeiul Învierii” este mai mult decât o poruncă; este semnul că suntem trăitori în harul Învierii. Crucea si Mormântul lui Hristos sunt pentru noi, căci iertând, ne afirmăm ca părtasi ai Trupului rănit, pălmuit, batjocorit, biciuit si răstignit al lui Hristos. Hristos a luat asupra Lui nu numai păcatele noastre, ci si păcatele fratilor nostri fată de noi, care vor fi tot păcate împotriva Lui: „întrucât ati făcut acestea unuia din acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati făcut”. Cel care ne-a rănit, în primul rând si înaintea noastră L-a rănit pe Hristos. Iar din moment ce Hristos l-a iertat, cum am putea noi să-i refuzăm această iertare? Să nu uităm niciodată că iertarea, ca toate darurile Sfântului Duh, se exercită în sinergie cu liberul nostru arbitru si cu buna noastră vointă. Hristos răspândeste asupra întregii omeniri si asupra fiecărei fiinte umane, în mod deosebit, harul iertării Sale. Asadar, datorită iertării Sale generoase si fără de margini, putem si noi, la rândul nostru, să iertăm. Fără iertarea initială a lui Hristos, nu există nici o iertare personală veritabilă. Lipsită de izvorul ei, iertarea nu va fi decât o caricatură a iertării, în care ne strivim unul pe celălalt, adresându-i-ne lui de sus: „Te iert!”. Să ne ferim de acest „eu” în conjugarea verbului a ierta, pentru a-I face astfel loc lui Hristos. Adevărata iertare se practică cu delicatete si smerenie, iar cel care iartă se asează întotdeauna mai prejos de cel căruia trebuie să-i steargă o datorie. Îi vom spune, asadar: „Hristos cel Înviat te iartă”. Iertarea este sinergia cu Învierea lui Hristos, iar în exercitiul ei, noi răspândim în lume razele binefăcătoare si luminoase ale bucuriei pascale. 

Fie ca Sfânta Treime să vă binecuvânteze. 

+ Î.P.S. Michel, Mitropolitul Parisului 

Un articol de Michel Laroche

Mitropolit ortodox, scriitor, istoric si teolog

Beatificarea Papei Ioan-Paul al II-lea disimulează prost o schimbare radicală a politicii Vaticanului fată de Biserica Rusă (1), care, din punctul de vedere al relatiilor dintre aceste două Biserici, poate fi descrisă ca făcând trecerea de la o „eră glaciară” la o „încălzire globală” comparabilă cu cea pe care o traversează planeta noastră. În prezent, această bună-întelegere este amenintată din nou, din cauza unui „dosar” recurent. Mărul discordiei dintre cele două puteri ecleziastice, Roma si Moscova – două Biserici dotate fiecare cu câte un puternic minister al afacerilor externe, dotate la rândul lor cu mai multe sute de colaboratori (fiind comparabile, din acest punct de vedere, cu niste state de mărimea Belgiei) – se află, de data aceasta, în Ucraina.  

Despre relatiile dintre prima si cea de-a treia Romă

Perioada glaciară a fost reprezentată de vizita Papei Ioan-Paul al II-lea (2), în 2001, cu ocazia Marsului Rusesc, în Ucraina (3). Desi a fost un succes la nivel local, această deplasare a mascat prost ostilitatea afisată de Patriarhia Moscovei fată de o vizită la care episcopatul rus nu s-a prezentat intentionat, dându-i astfel Suveranului Pontif o palmă la fel de importantă pe cât îsi considerase Papa propriul pelerinaj pe pământul slav.

Clivajul ucrainean

Patriarhia Moscovei este încă prezentă în Ucraina, prin Biserica ei autonomă. Ea este formată în cea mai mare parte din „ucraineni fortuiti”, adică foarte multi rusi care s-au trezit cetăteni ai unei natiuni pe care nu si-au ales-o, în urma dobândirii independentei Ucrainei, votată majoritar de partea vestică a acestei tări.

Partea apuseană a Ucrainei a sustinut întotdeauna candidati „ucraineni” care nu privesc spre Rusia, în timp ce estul tării s-a pronuntat întotdeauna în favoarea candidatilor cu optiuni pro-ruse clare. Alegerile prezidentiale de până acum, inclusiv cele din 2010, au pus în evidentă această fractură, care împarte această tară în două Ucraine distincte. În fapt, candidata nationalistă ucraineană antirusă, Iulia Timoşenko a obtinut în provinciile din Lvov 86,20 % din voturi, 81 % în Transcarpatia (ambele regiuni se află lângă granita cu Polonia), 88 % în regiunile Ternopil si Ivano-Frankivsk si aproape 70 % în regiunea Kievului. Pe de altă parte, victoria actualului presedinte prorus, Victor Ianucovici, a venit din partea răsăriteană a tării, cu scoruri comparabile în extremitatea estică a tării si, bineînteles, în Crimeea (78,24 %), unde sentimentul de apartenentă la Marea Rusie nu s-a stins niciodată (provinciile producătoare de cărbune, Doneţk – 90,44 % si Lugansk – 88,95 %). Această fisură ucraineană a existat dintotdeauna, dublată de aceiasi factori geopolitici: pe de o parte, influenta Poloniei – mai occidentalizată în această perioadă decât Rusia – si pe de altă parte, „Sfânta Rusie”.

Acest clivaj se regăseste si în optiunea de apartenentă ecleziastică a credinciosilor – atât catolici, cât si ortodocsi – din care majoritatea celor din vest tin fie de Patriarhia Kievului independent de Moscova (4), fie de Biserica Greco-Catolică (5) unită cu Roma – care se află totodată si în situatia de a nu dea socoteală nici autoritătilor politice rusesti, nici Patriarhiei Moscovei. În schimb, Biserica moscovită autonomă ucraineană (6), majoritară în estul tării, are credinciosi (inclusiv pe noul presedinte Victor Ianucovici, pe care l-au ales cu majoritate de voturi) nu numai pro-rusi, dar care tin si de o altă Biserică natională, alta decât cea a tării lor: Patriarhia Moscovei (7). Această fractură – deopotrivă ecleziastică si geopolitică – constituie, deci, un adevărat simbol înscris în trupul Ucrainei, aflat la bunul plac al cuceririlor si recuceririlor teritoriului său, între Polonia si Rusia.

Rădăcinile acestei cezuri – stigmat nelinistitor al unei reversibilităti a unitătii Ucrainei la estul si vestul Niprului – se regăsesc în Tratatul de la Andrusuvo, încheiat la 13 ianuarie 1667, prin care Moscova si Polonia, fără a-i consulta pe ucraineni, stabileau împărtirea Ucrainei în două: estul, sub influenta Moscovei si vestul, sub influenta Poloniei. De atunci încoace, timp de sute de ani, războaiele fratricide dintre cazaci, sustinuti de aparatul militar rus si de cel polonez, începute fie sub auspiciile Poloniei, fie sub cele ale Rusiei, fie de ucraineni însisi în încercarea de a uni tara într-o singură natiune, nu au încetat să aprindă spiritele din acest stat. Iar acest antagonism se regăseste în societatea ucraineană actuală.

Papa Ioan-Paul al II-lea în Ucraina

În 2001, autoritătile statului ucrainean l-au invitat în Ucraina pe Papa Ioan-Paul al II-lea, în totală opozitie fată de Patriarhia Moscovei, care a încercat să suspende acest pelerinaj. Acesta este contextul în care Papa Ioan-Paul al II-lea a fost primit călduros, atât de autoritătile statului ucrainean, de cardinalul Liubomir Husar, Arhiepiscop Major al Lvovului si Galitiei (8), cât si de Patriarhul Filaret al Kievului si al întregii Ruso-Ucraine, cap al Bisericii ortodoxe ucrainene neruse.

Cei doi conducători ai Bisericii erau legati printr-o colaborare ecumenică care dura de mult timp. Totodată, erau legati si de preocuparea lor comună de a promova fiecare o Biserică locală cu adevărat ucraineană (una pentru catolici si cealaltă pentru ortodocsi), independentă de orice influentă venită din vechiul imperiu rus. Patriarhul Filaret al Kievului, care aprobase el însusi în mod public această vizită, a mers la receptia (neagreată de episcopatul moscovit) oferită în cinstea Papei Ioan-Paul al II-lea. Si a fost singurul dintre ortodocsii prezenti care i-a dat Papei acel sărut al păcii la care sperau toti catolicii ucraineni.

Încă din secolul al XIX-lea, printr-o campanie puternică de rusificare fortată (9) – de care ucrainenii îsi mai amintesc încă, alături de foametea impusă de Stalin (10) – se interzicea învătarea limbii ucrainene în scoli si folosirea ei în biserici. Si în ziua de astăzi, numai aceste două Biserici locale ucrainene – cea ortodoxă si cea greco-catolică – permit desfăsurarea slujbelor bisericesti si a predicilor în limba ucraineană, în timp ce slavona si rusa sunt încă impuse în bisericile care tin de Patriarhia Moscovei.

Papa Ioan-Paul al II-lea în Rusia: o vizită imposiblă

Ioan-Paul al II-lea autorizase o campanie puternică de prozelitism pe teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei de către clericii polonezi, fapt care bănuim că i-a iritat profund pe ierarhii rusi. Patriarhul Alexei si ministrul său de relatii externe din acea perioadă (11) au pus conditia (vis niciodată realizat) ca deplasarea Papei Ioan-Paul al II-lea în Rusia să aibă loc numai dacă acest val de prozelitism venit din altă epocă să fie sistat în Rusia; de asemenea, o altă conditie a fost problema (încă în suspans) a Bisericii Greco-Catolice a Ucrainei. Practic, această Biserică nutreste niste doleante de înteles – si contrariante pentru Moscova – printre care restituirea bisericilor confiscate în perioada sovietică, precum si altele, cu caracter simbolic, la care ne vom referi mai târziu.

Să reamintim faptul că desi sub presiunea lui Stalin, Patriarhia Moscovei a absorbit în sânul ei Biserica Greco-Catolică, care nu si-a recăpătat libertatea decât după prăbusirea comunismului, Biserica Ortodoxă nu face nici un fel de prozelitism: fiecare Biserică natională se preocupă, pe teritoriul Bisericii Romei sau în alte părti, de propriii cetăteni emigrati. Acesta este si motivul constructiei noii Catedrale a Patriarhiei Moscovei la Paris. Pe de altă parte însă, în Ucraina există în continuare tensiuni între catolicii si ortodocsii rusi (Patriarhia Ucrainei a rezolvat în mod pasnic această problemă dureroasă), vizavi de cele peste 1200 de biserici distruse sau confiscate de Stalin de la catolici, în folosul ortodocsilor. În Statele Unite si Canada, puternica comunitate ucraineană greco-catolică de aproape 1 milion de credinciosi sustine construirea unei patriarhii.

Benedict al XVI-lea, un punct de cotitură al relatiilor

Perioada de încălzire a relatiilor dintre Vatican si Patriarhia Moscovei începe cu venirea pe scaunul papal al Papei Benedict al XVI-lea, care nu nutreste fată de Rusia prejudecătile predecesorului său polonez. Iată aici semnele cruciale ale îmbunătătirii relatiilor ecumenice:

- numeroase conferinte cu caracter teologic, organizate de cele două Biserici;

- o bunăvointă evidentă de ambele părti, pe directia aplanării tuturor conflictelor;

- rolul major jucat de Biserica Catolică a Frantei, prin intermediul bunelor oficii ale unui consilier discret, dar foarte influent al Mitropolitului Kiril: Ieromonahul Alexander Siniacov. Locuind în regiunea pariziană, a fost prietenul Cardinalului Roger Etchegaray, care avea rolul de a transmite mesajele de pace ale sefului lui către Papă, atunci când vocile diplomatice traditionale nu mai functionau.

Vizite la nivel înalt

Deplasarea Patriarhului Alexei la Paris, în octombrie 2007, când a fost primit la Catedrala Notre Dame de către Cardinalul Jean Pierre Ricard, presedintele Conferintei episcopilor Frantei si de către Arhiepiscopul Parisului, Monseniorul André Vingt-Trois, constituie punctul culminant al acestei încălziri. La fel ca si primirea de către presedintele Nicolas Sarcozy, aceasta este în mare parte rodul efortului Ieromonahului Alexander. Această vizită istorică a unui conducător al Bisericii Ruse a fost urmată de o întâlnire a Mitropolitului Kiril cu Papa Benedict al XVI-lea, în decembrie 2007. Decizia din 2009 de a relua relatiile diplomatice complete dintre Rusia si Vatican nu a putut fi realizată decât cu girul noului Patriarh Kiril. Primirea, de către Papă, la Vatican, în februarie 2011, a presedintelui Dmitri Medvedev a fost preludiul celei din mai 2011, de la Moscova, a noului Nuntiu Apostolic. Arhiepiscopul Ivan Iurkovici a fost primit de către Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, noul ministru al afacerilor externe din cadrul Patriarhiei Moscovei. Acest mare erudit (doctor), patrolog, teolog, istoric si chiar compozitor, profesor la mai multe universităti catolice nutreste o sinceră admiratie si stimă pentru Biserica Romei, pe care o cunoaste la perfectie.

Semnalele Patriarhiei Moscovei  

Însă cea mai emblematică dintre manifestările acestei „întelegeri cordiale” este prezenta (de neconceput pe vremea Papei Ioan-Paul al II-lea) unei puternice delegatii a episcopatului Patriarhiei Moscovei, condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, la întronizarea, în 24 martie trecut, a noului Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice a Ucrainei.

Monseniorul Sviatoslav Şevciuk a fost ales de episcopatul greco-catolic al Ucrainei pe 10 februarie 2011 si confirmat de Benedict al XVI-lea ca succesor al cardinalului Liubomir Husar, care demisiona. Asezând în fruntea celei mai mari Biserici catolice răsăritene din lume (12) pe cel mai tânăr episcop din episcopatul lor (are doar 41 de ani) – un personaj poliglot, un teolog, istoric reputat si diplomat experimentat – cei cincizeci si unu de episcopi au făcut o dublă alegere: aceea a statorniciei si tenacitătii cunoscute a noului lor primat. Prin această alegere, ei speră ca aceste calităti ale noului lor primat să se manifeste în toate deciziile sale de primă importantă – care vor fi implicit geopolitice, dat fiind că în Ucraina, apartenenta religioasă este indisolubil legată de orientarea politică, indiferent dacă este vorba de nationalismul ucrainean sau prorus.

Prezenta, foarte remarcată de mass-media ucraineană cu ocazia întronizării, a Preafericitului Patriarh Filaret al Kievului si al întregii Ruso-Ucraine, conducător al Bisericii Ortodoxe neruse a Ucrainei (căreia Biserica Rusă i se opune în continuare) si prieten vechi al primatului precedent – ar fi trebuit să îngrijoreze delegatia rusă. Într-adevăr, în 2005, Patriarhia Moscovei contestase puternic acest proiect, împotrivindu-se apoi mutării sediului primatial al Bisericii Greco-Catolice de la Lvov la Kiev. Protestele ajunseseră la Roma, venind din partea Patriarhului Alexei al Moscovei si se făcuseră demersuri diplomatice în acest sens, atât pe lângă Papă, cât si la nivelul autoritătilor de stat din Ucraina.

Imediat după ce proiectul a fost făcut cunoscut, Patriarhul Filaret, foarte influent în Ucraina în cercurile ortodoxe neruse, afirmase public faptul că nu consideră că există nici un motiv canonic pentru care să nu fie posibilă mutarea la Kiev a sediului celei de-a doua Biserici istorice ucrainene independente de Moscova. Prin urmare, statul a acordat autorizatia. Lucrările de constructie a imensei catedrale greco-catolice sunt în prezent în curs de finalizare, la Kiev.

Iarăsi un „casus belli”, care anuntă sfârsitul timpului frumos?

Un al doilea dosar recurent a reapărut recent. În 2003,  proiectul de constructie, la Kiev, a unei patriarhii greco-catolice, după modelul patriarhiei ortodoxe din Kiev (condusă de Patriarhul Filaret), simbol puternic al unei Biserici ucrainene nesubjugată Moscovei, era pe punctul de a fi dus la îndeplinire.

O patriarhie – visul străvechi al tuturor ucrainenilor non-rusi

În ortodoxie – din care se inspiră greco-catolicii – ridicarea la rangul de patriarhie, în afara celor cinci sedii istorice (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antioh si Ierusalim) constituie o decizie atât politică, cât si ecleziastică, care a fost întotdeauna luată cu concursul activ al statului. Încă de la sfârsitul secolului al XIX-lea, după prăbusirea Imperiului Otoman, natiunile foarte vechi – România, Bulgaria si Serbia – le-au cerut Bisericilor lor nationale să treacă peste tutela Patriarhiei Constantinopolului, aservită sultanului, pentru a-si recupera autocefaliile pierdute timp de 450 de ani, transformându-si sediile primatiale în patriarhii.

Aceasta este exact situatia în care a ajuns Ucraina după proclamarea independentei sale. Primul ei presedinte, Leonid Kravciuc, care a sustinut personal înfiintarea Patriarhiei Ortodoxe a Ucrainei, desi aflat în relatii bune atât cu Rusia, cât si cu Patriarhia Moscovei, declara: „O natiune independentă – o Biserică independentă”. De altfel, acesta e cazul tuturor natiunilor istoric ortodoxe, unde, desi noile constitutii separă oficial statul de biserică, traditiile seculare ale bisericilor nationale, ca institutii consubstantiale cu natiunea, nu s-au sters niciodată. Cel de-al doilea presedinte al Ucrainei, Victor Iuşcenco (13) sustinea si el această idee si mergea să se roage în Catedrala Sf. Vladimir al Patriarhiei de Kiev. Prima tentativă de constructie a unei patriarhii ucrainene, care nu a fost dusă până la capăt, a fost aceea a unei uniri într-o singură patriarhie a celor două biserici – cea greco-catolică si cea ortodoxă – în 1636-1637, sub conducerea unui patriarh unic, în persoana Mitropolitului Petru Movilă. 

Cardinalul Walter Casper, presedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Crestinilor i-a scris Patriarhului Alexei al Moscovei pentru a-l informa despre intentia Papei Ioan-Paul al II-lea de a ridica sediul din Kiev la rangul de patriarhie greco-catolică. Alexei i-a arătat scrisoarea Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care i-a comunicat imediat Papei Ioan-Paul al II-lea, într-o scrisoare din 29 noiembrie 2003, că ridicarea acestei patriarhii greco-catolice ar constitui un „casus belli” în relatiile ecumenice. Conflictul ar fi fost deschis atunci nu numai cu Patriarhia Moscovei, ci si cu Patriarhia Ecumenică si probabil si cu numeroase alte biserici ortodoxe locale, precum cele din Grecia, care au un entuziasm scăzut fată de ecumenismul propovăduit de Constantinopol. Prin urmare, problema a fost îngropată imediat. Demisionând din functia pe care o ocupa, primatul precedent, cardinalul Liubomir Husar (care nu si-a revenit niciodată din acest esec) se pare că i-a smuls promisiunea succesorului său, pe care l-a ajutat să fie ales, de a face din acest „dosar” al unei patriarhii greco-catolice a Kievului prioritatea nr. 1 a noului său pontificat.

Noul si tânărul primat ucrainean, în ciuda declaratiilor de uzaj făcute cu ocazia întronizării sale în favoarea bunelor relatii cu Patriarhia Moscovei, a asezat recent o piatră de pavaj în mlastina ecumenismului dintre Vatican si Biserica Rusă. Practic, încă din iunie 2011 el a anuntat că i-a solicitat oficial Papei Benedict al XVI-lea înfiintarea Patriarhiei Ucrainene Greco-Catolice. Promisiunea făcută predecesorului său – care era, fără îndoială, una din conditiile secrete ale alegerii sale – a fost tinută.

Ne putem imagina consternarea din cancelariile Vaticanului si Istanbulului, dar si în cele de la Moscova, în fata unui adevărat tsunami care a luat pe sus toate eforturile de reconstructie a edificiului fragil al relatiilor ecumenice dintre cele trei Rome.

Putine alternative

Papa nu are prea multe alternative: el poate ceda, asa cum făcuse, împotriva vointei lui, predecesorul lui, dar nu este sigur că va fi ascultat, în Ucraina. Deja, încă din 2005, s-au ridicat voci din Biserica Greco-Catolică, care au cerut ca Papa să fie pus în fata faptului împlinit, si anume, a unei autoproclamări a Patriarhiei. Există un protagonist important în acest joc care militează, chiar în momentul actual, în această directie. Iezuitul american, părintele Robert Taft – recunoscut pe plan mondial ca un specialist al lumii ortodoxe slave, profesor la Institutul Pontifical Oriental – îi recomandă, efectiv, noului primat autoproclamarea Patriarhiei în cazul unui refuz al Papei. Noul si tânărul arhiepiscop major nu este cardinal si – afirmă el în privat – vede mai multe virtuti în rangul lui de primat al unei Biserici locale puternice decât în cel de eventual membru al Curiei Romane. Consideră că a fost investit cu o misiune istorică si speră să devină primul patriarh greco-catolic ucrainean. Îsi va asuma Papa acest risc, refuzând să-si dea binecuvântarea pentru acest proiect si asistând la constructia acestei patriarhii în afara autoritătii lui – fapt care ar pune la grea încercare conceptul roman al autoritătii pontificale romane, subiect central al discutiilor ecumenice cu Bisericile ortodoxe locale?

Într-o natiune majoritar ortodoxă, în care notiunile de Biserică si de stat se amestecă, aceste lucruri nu sunt de mică importantă. Biserica a fost vectorul sentimentului national si al rezistentei natiunilor sub dominatia otomană. Acelasi lucru a prevalat si în Rusia, în perioada în care această tară era dominată de Hoarda de Aur musulmană. Actualul patriarh al Moscovei este consilierul politic atât al lui Vladimir Putin, cât si al lui Dmitri Medvedev si al actualului presedinte, Victor Ianukovici. Patriarhia Moscovei – ca, de altfel, întregul ansamblu al Bisericilor nationale ortodoxe – joacă un rol activ în activitatea diplomatică a tării sale. Ucraina este pentru Rusia o provincie rusească, asa cum este Libanul pentru Siria o provincie siriană.

Preafericitul Sviatoslav I stie, de asemenea, că va putea conta pe un sprijin larg din partea presei – lucru foarte important în Ucraina atunci când este vorba de dezbateri cu caracter religios – precum si pe bunăvointa Patriarhului Filaret I, care nu s-a exprimat încă, dar a cărui părere îi este cunoscută în legătură cu acest subiect. Practic, o a doua patriarhie a Kievului, de data aceasta catolică, ar întări conceptul Bisericilor locale cu adevărat ucrainene, independente de orice influentă exterioară. În cele două cancelarii – de la Roma si de la Moscova – acest dosar poartă deja un nume: „Patriarhia discordiei”.

Note:

(1) Anuntată în paginile numărului 16 al revistei „Diplomatie”: «Le pape Benoit XVI : la nouvelle distribution des cartes de l’œcuménisme catholique-orthodoxe» („Papa Benedict al XVI-lea: noua distributie a «cărtilor» ecumenismului catolic-ortodox”), pag. 82 - 85, septembrie - octombrie 2005

(2) De la 23 la 27 iunie 2001

(3) Ortodocsi: 60%; catolici: 11%. Alte surse mentionează un număr mai mare de catolici de rit răsăritean (între 5 si 6 milioane de credinciosi).

(4) Între 15 si 20 de milioane de credinciosi

(5) Între 5 si 6 milioane de credinciosi

(6) Între 10 si 12 milioane de credinciosi

(7) În Vest, există si o a treia Biserică Ucraineană, minoritară, cu un milion de credinciosi, care are si ea caracter national: Biserica Autocefală a Ucrainei.

(8) Biserica Greco-Catolică Ucraineană unită cu Roma de la Conciliul de la Brest (aflat pe vremea aceea în Polonia; astăzi, în Bielorusia), 1595-1596

(9) În 1863, ministrul rus al afacerilor interne al Tarului Alexandru al II-lea (1855-1881), Piotr Valuev, publica un ucaz prin care era interzisă limba ucraineană în materialele scolare si în toate lucrările religioase, inclusiv Biblia). Crezul lui era următorul: „limba ucraineană nu a existat niciodată; nu a existat si nu va exista niciodată”. Au fost permise numai câteva opere literare. Învătământul în limba ucraineană, atât în unitătile scolare, cât si în cele universitare a fost pur si simplu interzis. Tarul Alexandru al III-lea (1881-1894) a urmat aceeasi politică de rusificare a Ucrainei, interzicându-le cetătenilor ucraineni să aleagă nume de botez ucrainene pentru noii-născuti. În 1881, limba ucraineană era interzisă în predicile din biserici, iar sub Sf. Nicolae al II-lea (1894-1917), guvernul rus a proscris în 1901 utilizarea cuvântului „Ucraina”, impunând denumirea de „Malorusia” („Mica Rusie”), termen care exista deja în cercurile înaltei societăti ruse de aproape o sută de ani. Ucrainenii au fost numiti oficial „rusii mici”. După Revolutia bolsevică si o scurtă perioadă (1921) în care limba ucraineană a fost admisă din nou în scoli, Stalin a reluat, în 1930, politica antinatională a tarilor.

(10) Foametea (1931-1933) orchestrată de Stalin, cunoscută sub numele de Holodomor, prin care, alături de deportările si executiile masive de ucraineni s-a încercat zadarnic să se stingă flacăra natională a acestei tări.

(11) Mitropolitul Kiril al Smolenskului, actualul Patriarh al Moscovei, Kiril I

(12) 5 000 000 de credinciosi

(13) 2004-2009